Toate definitiile

ISTÉȚ, -EÁȚĂ, isteți, -e, adj. Ager (la minte), deștept, iscusit, priceput. ♦ Vioi, sprinten. – Din sl. istĩcĩ.

ISTEȚÍ, istețesc, vb. IV. Refl. (Înv.) A deveni isteț. – Din isteț.

ISTEȚÍE, isteții, s. f. Istețime. – Isteț + suf. -le.

ISTEȚÍME, istețimi, s. f. Agerime (de minte), iscusință, pricepere, vioiciune, ingeniozitate, isteție, isteciune, perspicacitate. – Isteț + suf. -ime.

ISTM, istmuri, s. n. Fâșie îngustă de pământ care leagă două continente sau o peninsulă de un continent și care separă două mări sau două golfuri. – Din fr. isthme, lat. isthmus.

ISTÓRIC, -Ă, istorici, -ce, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. Care aparține istoriei, privitor la istorie, istoricesc; p. ext. care are o importanță deosebită (în dezvoltarea societății). ◊ Monument istoric = construcție care pentru vechimea și valoarea ei artistică, este luată sub ocrotirea statului. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care are ca temă istoria. Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul timpului. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real². 4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordinea cronologică. Metodă istorică. II. 1. S. m. Specialist în domeniul istoriei, autor de opere istorice; p. restr. istoriograf. 2. S. n. Expunere (amplă) a unui fapt, a unui eveniment, etc., în împrejurările în care s-a produs, în ordinea desfășurării faptelor etc. – Din fr. historique, lat. historicus, it. istorico.

ISTORICÉSC, -EÁSCĂ, istoricești, adj. (Înv.) Istoric. – Istoric + suf. -esc. Cf. rus. istoriceskii.

ISTORICÉȘTE adv. (Rar) Din punct de vedere istoric, în mod cronologic. – Istoric + suf. -ește.

ISTÓRIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. 2. Știință care studiază dezvoltarea complexă a societății, a unui popor etc. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care tratează probleme din aceste domenii. 4. Povestire, narațiune. 5. (Fam.) întâmplare, pățanie. ♦ Poznă, încurcătură. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire.

ISTORIOÁRĂ, istorioare, s. f. Scurtă povestire distractivă, moralizatoare, de obicei pentru copii. [Pr.: -ri-oa-] – Istorie + suf. -ioară.

ISTORIOGRÁF, istoriografi, s. m. Persoană însărcinată, în trecut, în mod oficial, să scrie istoria unei epoci, a unei domnii etc.; p. ext. istoric. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. historiographe, lat. historiographus.

ISTORIOGRAFÍE, istoriografii, s. f. 1. Știință auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor istorice și al operelor istorice. 2. Totalitatea scrierilor istorice (dintr-o țară, dintr-o anumită perioadă de timp, cu privire la o anumită problemă etc.). [Pr.: -ri-o-] – Din fr. historiographie.

ISTORISÍ, istorisesc, vb. IV. Tranz. A povesti, a expune, a nara. – Din ngr. istórisa (aor. lui istoró).

ISTORISÍRE, istorisiri, s. f. Acțiunea de a istorisi și rezultatul ei; povestire. ♦ (Concr.) Creație literară în care se istorisește ceva. – V. istorisi.

ISTORÍSM s. n. (Fil.) Principiu potrivit căruia evenimentele și fenomenele trebuie studiate în procesul apariției și dezvoltării lor istorice. – Din fr. historisme, rus. istorizm.

ISTÓV s. n. (Înv.) Sfârșit¹, capăt. ◊ Loc. adj. și adv. (Pop.) De istov = cu totul, complet, definitiv, perfect. Fără istov = fără încetare; nesfârșit, necurmat. – Din sl. istovŭ „adevărat”.

ISTOVEÁLĂ s. f. Faptul de a (se) istovi; sleire a puterilor; stare de epuizare fizică. – Istovi + suf. -eală.

ISTOVÍ, istovesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) obosi peste măsură, a (se) slei de puteri (din cauza eforturilor depuse. a consumului nervos etc.); a (se) epuiza, a (se) extenua. 2. Tranz. (Pop.) A sfârși, a termina, a epuiza. – Din istov.

ISTOVÍRE, istoviri, s. f. Faptul de a (se) istovi; stare de oboseală extremă, de extenuare. – V. istovi.

ISTOVÍT, -Ă, istoviți, -te, adj. (Despre ființe) Extrem de obosit, sleit de puteri; extenuat, epuizat, frânt, sleit², sfârșit². – V. istovi.

ISTOVITÓR, -OÁRE, istovitori, -oare, adj. Care istovește; epuizant, extenuant. – Istovi + suf. -tor.

ISTRIÓN, istrioni, s. m. V. histrion.

ISTROROMẤN, -Ă, istroromâni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de limbă română ce trăiește în peninsula Istria. 2. Adj. Care aparține istroromânilor (1), privitor la istroromâni. ♦ (Substantivat, f.) Idiomul istroromân. – Istria (n. pr.) + român.

IȘCHIUZÁR, -Ă adj., s. m. și f. v. ischiuzar.

IȘLÍC, ișlice, s. n. Căciulă de blană scumpă sau de postav, de format mare, cilindrică sau cu fundul pătrat (din alt material), purtată de domni, de boieri și uneori de soțiile lor, iar mai târziu de negustori, de lăutari etc. ◊ Expr. A călca (pe cineva) pe colțul ișlicului sau a pocni (pe cineva) la coada ișlicului = a jigni (pe cineva). [Var.: (înv.) șlic s. n.] – Cf. tc. bașlık.

IȘLICÁR, ișlicari, s. m. (Înv.) 1. Persoană care purta ișlic; p. ext. boier conservator, retrograd, refractar la ideile progresiste. 2. Fabricant sau negustor de ișlice. – Ișlic + suf. -ar.

IȘLICÉL, ișlicele, s. n. Diminutiv al lui ișlic. – Ișlic + suf. -el.

ITALIÁN, -Ă, italieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Italiei sau este originară din Italia. 2. Adj. Care aparține Italiei sau populației ei, privitor la Italia sau la populația ei; italienesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba italiană. [Pr.: -li-an] – Din it. italiano.

ITALIÁNCĂ, italience, s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Italiei sau este originară din Italia. [Pr.: -li-an-] – Italian + suf. -că.

ITÁLIC, -Ă, italici, -ce, adj. 1. Care aparține Italiei antice, privitor la Italia antică. 2. (Despre caractere tipografice; și substantivat, f.) Cursiv. – Din fr. italique, lat. italicus.