Toate definitiile
ISCHIUZÁR, -Ă, ischiuzari, -e, adj., s. m. și f. (Înv.) (Om) dibaci, șiret, șmecher, iscusit. [Var.: ișchiuzár, -ă adj., s. m. și f.] – Din tc. isgüzar.
ISCOÁDĂ, iscoade, s. f. Persoană însărcinată să facă, în taină, cercetări sau să obțină informații în interesul cuiva; militar trimis în recunoaștere; spion. – Din iscodi (derivat regresiv).
ISCODEÁLĂ, iscodeli, s. f. 1. Acțiunea de a iscodi. 2. Născocire, invenție, scornitură, iscodenie. – Iscodi + suf. -eală.
ISCODÉNIE, iscodenii, s. f. (Rar) Iscodeală (2). – Iscodi + suf. -enie.
ISCODÍ, iscodesc, vb. IV. Tranz. 1. A cerceta ceva sau pe cineva cu de-amănuntul (și în ascuns) pentru a afla un secret, adevărul etc.; a spiona. ◊ Refl. recipr. Se iscodeau cu privirea. 2. A pune cuiva întrebări insistente pentru a se informa, pentru a afla un secret etc. 3. A născoci, a inventa un lucru; a scorni, a plăsmui. – Din sl. ischoditi.
ISCODÍRE, iscodiri, s. f. Acțiunea de a (se) iscodi și rezultatul ei. – V. iscodi.
ISCODITÓR, -OÁRE, iscoditori, -oare, adj. 1. Care caută să pătrundă cu mintea, să afle, să observe cu de-amănuntul; care spionează. ♦ (Adverbial) Bănuitor. 2. Care pune cuiva întrebări insistente pentru a se informa, care caută să descoasă pe cineva. 3. Care inventează; născocitor. – Iscodi + suf. -tor.
ISCODITÚRĂ, iscodituri, s. f. (Rar) Lucru iscodit; invenție, scornitură; minciună. – Iscodi + suf. -tură.
ISCUSÍ, iscusesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) face mai îndemânatic, mai ager. mai isteț; a (se) face mai fin, mai rafinat. – Din sl. iskusiti.
ISCUSÍNȚĂ, iscusințe, s. f. Îndemânare, dibăcie, pricepere; p. ext. talent, artă. – Iscusi + suf. -ință.
ISCUSÍT, -Ă, iscusiți, -te, adj. 1. Îndemânatic, dibaci, abil, ingenios, priceput; învățat. 2. Făcut cu pricepere, cu măiestrie, cu artă. – V. iscusi.
ISIHÍE s. f. (Grecism înv.) Liniște, odihnă, tihnă. – Din ngr. isihía.
ISLÁM s. n. Religie monoteistă întemeiată, în sec. VII, de Profetul Mahomed și răspândită în Asia și Africa; mahomedanism, islamism; p. ext. totalitatea mahomedanilor; totalitatea țărilor sau popoarelor de religie mahomedană. – Din fr. islam.
ISLÁMIC, -Ă, islamici, -ce, adj. Care aparține islamului, privitor la islam. – Din fr. islamique.
ISLAMÍSM s. n. Mahomedanism, islam. – Din fr. islamisme.
ISLAMIZÁ, islamizez, vb. I. Tranz. și refl. A trece sau a face să treacă la islamism; a da sau a căpăta caracter islamic. – Din fr. islamiser.
ISLAMIZÁRE, islamizări, s. f. Acțiunea de a (se) islamiza și rezultatul ei. – V. islamiza.
ISLAMIZÁT, -Ă, islamizați, -te, adj. Care a trecut la islamism; care a luat caracter islamic. – V. islamiza.
ISLANDÉZ, -Ă, islandezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Islandei sau care este originară din Islanda. 2. Adj. Care aparține Islandei sau populației ei, privitor la Islanda sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba islandeză. – Din fr. islandais.
ISLÁZ s. n. v. izlaz.
ISMAILÍT, ismailiți, s. m. Membru al unei secte de musulmani șiiți care se caracteriza printr-un fanatism extrem. [Pr.: -ma-i-] – Din fr. Ismailite.
ISNÁF, (1) isnafuri, s. n., (2) isnafi, s. m. (Înv.) 1. S. n. Breaslă, corporație. 2. S. m. Breslaș, meseriaș. – Din tc. esnaf.
ISOGLÓSĂ, isoglose, s. f. Linie care marchează, pe o hartă lingvistică, limitele răspândirii unui fenomen fonetic, lexical sau morfologic. [Var.: izoglósă s. f.] – Din fr. isoglosse.
ISÓN, (rar) isoane, s. n. Sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. ◊ Expr. A ține (cuiva) isonul = a) a acompania o melodie; b) a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. [Acc. și; íson] – Din ngr. íson.
ISONÁR, isonari, s. m. (Înv.) Persoană care ținea isonul (la biserică). – Ison + suf. -ar.
ISÓP, isopi, s. m. Mic arbust exotic cu flori albastre, mai rar roșii sau albe, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Hyssopus officinalis). – Din sl. isopŭ.
ISOSCÉL, isoscele, adj. (Despre un triunghi) Care are două laturi egale; (despre un trapez) ale cărui laturi neparalele sunt egale. – Din fr. isocèle, lat. isosceles.
ISPÁS s. n. (Pop.) Numele unei sărbători creștine ortodoxe; Înălțarea (Domnului). – Din sl. sŭpasŭ „mântuitor”.
ISPÁȘĂ s. f. (Înv.) Despăgubire, amendă plătită pentru stricăciunile făcute de vitele intrate pe un teren (cultivat) străin; p. ext. constatarea la fața locului a acestor stricăciuni. – Din ispăși (derivat regresiv).
ISPĂȘÉNIE, ispășenii, s. f. (Înv.) Ispășire. – Ispăși + suf. -enie.