Toate definitiile

ITALIENÉSC, -EÁSCĂ, italienești, adj. Italian (2). [Pr.: -li-e-] – Italian + suf. -esc.

ITALIENÉȘTE adv. În felul italienilor; în limba italiană. [Pr.: -li-e-] – Italian + suf. -ește.

ITALIENÍSM, (1) italienisme, s. n. 1. Element de jargon împrumutat (fără necesitate) din limba italiană. 2. Curent lingvistic din sec. XIX care urmărea să apropie prin mijloace artificiale limba română de italiană. [Pr.: -li-e-] – Din it. italianismo, fr. italianisme.

ITALIENÍST, -Ă, italieniști, -ste, adj., subst. 1. Adj. Care aparține italienismului (2), privitor la italienism. 2. S. m. Adept al italienismului (2). 3. S. m. și f. Specialist în limba, literatura și cultura italiană. [Pr.: -li-e-] – Italian + suf. -ist.

ITALIÓȚI s. m. pl. Populații de limbă indo-europeană care au locuit în antichitate în centrul Italiei. [Pr.: -li-oți] – Din fr. Italiotes.

ITERATÍV, -Ă, iterativi, -e, adj. (Despre forme verbale sau despre propoziții temporale) Care exprimă o acțiune repetată; frecventativ. – Din fr. itératif, lat. iterativus.

ITERÁȚIE, iterații, s. f. Repetare a unui anumit procedeu de calcul, prin aplicarea lui la rezultatul calculului din etapa precedentă. – Din fr. itération.

ITINDÉNȚIE s. f. v. intendență.

ITINERÁNT, -Ă, itineranți, -te, adj. Care se deplasează din loc în loc pentru a desfășura o anumită activitate, pentru a exercita o anumită profesiune. – Din fr. itinérant.

ITINERÁR, itinerare, s. n. Drum pe care se desfășoară o călătorie, cu indicarea localităților parcurse; marșrut. ♦ Indicator care cuprinde stațiile și orele de plecare și de sosire ale unui vehicul pe un parcurs. – Din fr. itinéraire, lat. itinerarius.

IȚÁN, ițani, s. m. (Rar) Locuitor de la munte. – Iță + suf. -an.

IȚÁRI s. m. pl. Pantaloni țărănești lungi, strâmți și încrețiți pe picior, confecționați dintr-o țesătură de bumbac sau de lână, specifici portului popular românesc. – Iță + suf. -ar.

ÍȚĂ, ițe, s. f. Dispozitiv la războiul de țesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rostului; fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv. ◊ Expr. A (i se) încurca (cuiva) ițele = a (i se) strica planul (cuiva); a (se) complica situația. A (se) descurca ițele = a (se) lămuri o situație. – Lat. licia (pl. lui licium).

IȚĂRÁȘI s. m. pl. (Rar.) Diminutiv al lui ițari. – Ițari + suf. -aș.

IȚÍ, ițesc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A se ivi numai cu capul, a se arăta puțin, pentru un moment sau pe furiș. 2. A se uita la ceva pe furiș sau în fugă, a arunca o privire fugară și curioasă. – Cf. iții.

ÍȚII interj. (Rar; în expr.) A face iții, se zice despre cel care, într-un joc de copii, scoate puțin capul pe afară din locul unde s-a ascuns, pentru a da un semnal convențional. [Var.: íțiiu interj.] – Onomatopee.

ÍȚIIU interj. v. iții.

IU interj. (Repetat) Strigăt pe care îl scot flăcăii la horă și care însoțește strigăturile. ♦ Strigăt care exprimă spaima. – Onomatopee.

IUBÉȚ, -EÁȚĂ, iubeți, -e, adj., s. m. și f. (Pop.) (Persoană) care iubește mult, care este pătimașă în dragoste. ♦ (Înv.) (Persoană) căreia îi place mult ceva, care este amatoare de... – Iubi + suf. -eț.

IUBÍ, iubesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. recipr. A fi îndrăgostit, a simți o mare afecțiune pentru o persoană de sex opus. ♦ Refl. recipr. A avea relații sexuale cu o persoană de sex opus. 2. Tranz. și refl. recipr. A ține extrem de mult la cineva sau la ceva. 3. Tranz. A-i plăcea să... – Din sl. ljubiti.

IUBÍRE, iubiri, s. f. Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relații de dragoste; amor, iubit¹. ♦ Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. – V. iubi.

IUBÍT¹ s. n. Iubire. – V. iubi.

IUBÍT², -Ă, iubiți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care este foarte drag cuiva, pe care cineva îl iubește; drag. 2. S. m. și f. Persoană care este în relații de dragoste cu o persoană de sex opus; amant, amorez, ibovnic, drăguț. – V. iubi.

IUBITÓR, -OÁRE, iubitori, -oare, adj. Care iubește, înclinat să iubească; căruia îi place ceva, plin de dragoste, drăgăstos. – Iubi + suf. -tor.

IUBIȚÉL, -ÍCĂ, iubiței, -ele, s. m. și f. (Fam.) Diminutiv al lui iubit² (2). – Iubit² + suf. -el.

IUDÁIC, -Ă, iudaici, -ce, adj. Care aparține Iudeii sau populației ei, privitor la Iudeea sau la populația ei. [Pr.: -da-ic] – Din fr. judaïque, lat. judaicus.

IUDAÍSM s. n. Mozaism. – Din fr. judaïsme.

IÚDĂ, iude, s. f. Om trădător; om fățarnic, prefăcut. – Din sl. Ijuda.

IUDÉU, iudei, s. m. Persoană care făcea parte din populația de bază a Iudeii sau era originară din Iudeea. ♦ (Înv.) Evreu. – Din sl. Ijudeĩ.

IUFT s. n. Piele groasă de bovine tăbăcită vegetal cu coajă de stejar și de mesteacăn și impermeabilizată cu ulei de mesteacăn, întrebuințată pentru fețe de încălțăminte. – Din rus. iuft.