Toate definitiile

IÚGĂR, iugăre, s. n. Veche unitate de măsură pentru suprafețe agrare, folosită în Transilvania, egală cu 0,5775 de hectare. [Var.: júgăr s. n.] – Din lat. jugerum.

IUGOSLÁV, -Ă, iugoslavi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populațiile Iugoslaviei. 2. Adj. Care aparținea Iugoslaviei sau locuitorilor ei, privitor la Iugoslavia sau la locuitorii ei. – Din Iugoslavia (n. pr.) (derivat regresiv). Cf. fr. yougoslave.

IUÍ, íui, vb. IV. Intranz. (Rar) A chiui. [Pr.: i-u-i] – Iu + suf. -ui (după chiui).

IUÍT, iuituri, s.n (Rar) Chiuit. [Pr.: -i-u-] – V. iui.

IULIÁN adj. (În sintagma) Calendar iulian = calendar stabilit din ordinul lui Iuliu Cezar în anul 46 a Cr. [Pr.: -li-an] – Din lat. julianus, fr. julien.

IÚLIE s. m. invar. A șaptea lună a anului; luna lui cuptor. – Din sl. Ijulĩ.

IÚNCĂR s. m. v. iuncher.

IÚNCHER, iuncheri, s. m. 1. (În vechea terminologie a unor armate) Elev al unei școli militare; cadet. 2. Mare proprietar de pământ provenit din nobilimea militară germană. [Var.: iúncăr s. m.] – Din rus. ĩunker, germ. Junker.

IUNCHERÍE s. f. (Rar) Calitatea de iuncher; timpul petrecut ca iuncher. – Iuncher + suf. -ie.

IUNCHERÍME s. f. Clasa marilor proprietari de pământ germani, care provenea din nobilimea militară. – Iuncher + suf. -ime.

IÚNIE s. m. invar. A șasea lună a anului; cireșar. – Din sl. Ijunĩ.

IÚRĂȘ s. n. v. iureș.

IÚREȘ, iureșuri, s. n. Asalt, năvală, atac; mers impetuos; fugă, goană. [Var.: (reg.) iúrăș, (înv.) iúruș s. n.] – Din tc. yürügüș.

IÚRTĂ, iurte, s. f. Locuință demontabilă, specifică pentru populațiile nomade mongole sau turcice, de formă conică (la mongoli) sau semisferică (la turci), alcătuită dintr-un schelet din zăbrele de lemn în formă de cerc, acoperit cu pâslă. – Din rus. iurta.

IÚRUȘ s. n. v. iureș.

IÚȘCĂ¹ s. f. (Rar; în expr.) Iușcă de femeie = femeie șireată și plină de temperament. – Cf. femeiușcă.

IÚȘCĂ², iuști, s. f. (Reg.) Bici; p. ext. Lovitură dată cu biciul. – Cf. biciușcă.

IUȘTI interj. (Reg.) Cuvânt care imită sunetul produs de plesnitura biciului. – Onomatopee.

IÚTĂ s. f. 1. Plantă anuală cu tulpina înaltă până la 3 m și groasă de 1-2 cm, cu frunze galbene, ovale, cultivată în regiunile tropicale pentru fibrele textile extrase din tulpină (Corchorus olitorius și capsularis). 2. Fibră textilă obținută din tulpina iutei (1), întrebuințată la fabricarea pânzei de sac, a covoarelor etc. – Din germ. Jute, it. iuta.

IÚTE, iuți, adj. 1. Care acționează sau reacționează repede; expeditiv, prompt; care se produce repede, prompt. Om iute. Replică iute. ♦ Care fuge, aleargă, înaintează repede, rapid. Cal iute. Mers iute. ♦ (Adverbial) În grabă, repede, imediat, îndată. S-a dus iute acolo. ♦ Care se produce cu tărie, cu forță. Ploaie iute. 2. Care se enervează, se supără, se mânie ușor; irascibil; violent. 3. Care are gust înțepător; care produce o senzație gustativă usturătoare; picant. Mâncare iute. Gust iute. ♦ Care produce o senzație olfactivă înțepătoare și neplăcută. Miros iute. – Din sl. ljutŭ.

IUTIȘÓR adv. (Pop.) Nici prea iute, nici prea încet; potrivit de iute; repejor. – Iute + suf. -ișor.

IUȚÁRI s. m. pl. (Reg.) Ciupercă comestibilă cu pălăria albă-gălbuie, cu carnea albă, iute la gust (Lactarius piperatus). – Iute + suf. -ar.

IUȚEÁLĂ, iuțeli, s. f. 1. Caracterul a ceea ce este iute, grabă cu care se mișcă cineva sau ceva; viteză (mare); repeziciune. ◊ Loc. adv. Cu iuțeala fulgerului = extrem de repede, fulgerător. 2. Gust înțepător, pișcător, picant. 3. Mânie; violență. – Iuți + suf. -eală.

IUȚÍ, iuțesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face să se producă, să meargă etc. sau a se produce, a merge etc. mai repede, mai prompt; a (se) grăbi. Își iuțește pașii. ♦ Refl. A deveni mai tare, mai intens. Vântul s-a iuțit. 2. Refl. (Rar) A se enerva, a se supăra, a se mânia ușor. 3. Tranz. și refl. A da sau a căpăta un gust înțepător, usturător, picant. Mâncarea s-a iuțit. – Din iute.

IUȚÍRE, iuțiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) iuți și rezultatul ei. – V. iuți.

IUȚÍT, -Ă, iuțiți, -te, adj. 1. Grăbit, repede. 2. Usturător, picant, pișcător, înțepător. – V. iuți.

IÚXTĂ s. f. v. juxtă.

IUZLÚC, iuzluci, s. m. Veche monedă turcească de argint, valorând o sută de parale. – Din tc. yüzlük.

ÍVĂR, ivăre, s. n. 1. Clanță (la ușă). 2. Încuietoare (la ușă), zăvor. – Cf. săs. virol (= germ. Wirbel „șurub”).

IVEÁLĂ s. f. (Rar) Ivire. ◊ Expr. A ieși la iveală = a apărea, a se înfățișa; a se descoperi. A scoate (sau a da) la iveală = a da pe față, a face cunoscut, evident; a face să fie văzut; a tipări. – Ivi + suf. -eală.