Toate definitiile
IZMENÍ, izmenesc, vb. IV. Refl. (Fam.) 1. A se purta fără naturalețe, cu mofturi; a se fandosi. 2. A se uita urât, a se strâmba (la cineva), a se schimonosi, a face mutre. – Din sl. izmĕniti „a schimba”.
IZMENÍT, -Ă, izmeniți, -te, adj., s. m. și f. (Fam.) (Om) afectat, fandosit, mofturos. – V. izmeni.
IZNOÁVĂ, iznoave, s. f. (Pop.) 1. Lucru nou, noutate; născocire. ◊ Loc. adv. De iznoavă = din nou, de la capăt, încă o dată. 2. Poznă, glumă, ghidușie; minciună, scornitură. – Din sl. izŭ nova „din nou”.
IZOBÁR, -Ă, izobari, -e, adj., s. m. 1. Adj. (Despre procesele sau transformările unui sistem fizic) Care are loc la o presiune constantă. ♦ Linie (sau curbă) izobară (și substantivat, f.) = linie care unește pe o hartă, pe o diagramă etc. punctele cu aceeași presiune. 2. Adj., s. m. (Fiecare dintre atomii) care au aceeași masă atomică, dar care diferă prin numărul atomic și se găsesc în căsuțe diferite ale tabloului periodic al elementelor. – Din fr. isobare.
IZOBÁTĂ, izobate, s. f. (Geogr.) Linie care unește, pe o hartă, punctele cu aceeași adâncime față de o suprafață de referință (lac, mare, ocean). – Din fr. isobathe.
IZOCLÍNĂ, izocline, s. f. Linie care unește, pe o hartă, punctele care au aceeași înclinație magnetică. – Din fr. isocline.
IZOCÓR, -Ă, izocori, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Despre procesele sau transformările sistemelor fizice) Care are loc la un volum constant. 2. S. f. Curbă care reprezintă pe o diagramă o transformare izocoră (1). – Din fr. isochore.
IZOCRÓN, -Ă, izocroni, -e, adj. (Despre procesele sau transformările de stare fizică sau chimică) Care are durată egală. – Din fr. isochrone.
IZODINÁMIC, -Ă, izodinamici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care are aceeași componentă orizontală a câmpului magnetic. 2. S. f. Linie care trece prin punctele de egală intensitate a componentei orizontale a câmpului magnetic pământesc. – Din fr. isodynamique.
IZOÉDRIC, -Ă, izoedrici, -ce, adj. (Despre corpuri geometrice) Care are toate fețele egale. – Din fr. isoédrique.
IZOGAMÍE s. f. (Biol.) Formă primitivă de înmulțire sexuată, în care cei doi gameți care participă la fecundare sunt asemănători din punct de vedere morfologic. – Din fr. isogamie.
IZOGLÓSĂ s. f. v. isoglosă.
IZOGÓN, -Ă, izogoni, -e, adj. (Despre figuri geometrice) Care are (două) unghiuri egale. – Din fr. isogone.
IZOHIÉTĂ, izohiete, s. f. Linie care unește, pe hărțile climatice, punctele cu aceeași cantitate de precipitații căzute într-o anumită perioadă de timp, [Pr.: -hi-e-] – Din fr. isohyète.
IZOLÁ, izolez, vb. I. 1. Tranz. A despărți cu totul; a separa unul de altul; spec. a despărți un bolnav contagios de oamenii sănătoși, pentru a evita contagiunea, 2. Tranz. A împiedica transmiterea căldurii, a frigului, a umezelii, a zgomotului etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul; a separa un corp prin care trece curentul electric de alt corp bun conducător de electricitate. 3. Refl. A se îndepărta de societate, de semeni; a sta retras, departe de alții; a se retrage, a se închista. – Din fr. isoler.
IZOLÁNT, -Ă, izolanți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat, m.) Care izolează (2), care are proprietatea de a izola. 2. (În sintagma) Limbă izolantă = limbă care nu are afixe și în care raportul dintre cuvinte este determinat de ordinea cuvintelor, de accent etc. – Din fr. isolant.
IZOLÁRE, izolări, s. f. Acțiunea de a (se) izola și rezultatul ei; despărțire, separare. ♦ (Med.) Măsură cu caracter profilactic prin care se interzice unui bolnav contagios de a veni în contact cu alte persoane. – V. izola.
IZOLÁT, -Ă, izolați, -te, adj. (Adesea adverbial) Separat; p. ext. îndepărtat; retras. ♦ Situat la distanță (unul de altul); răzleț, ♦ Care constituie o excepție. Un caz izolat. – V. izola. Cf. fr. isolé, it. isolato.
IZOLATÓR, -OÁRE, izolatori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care izolează, 2. S. n. Corp, material rău conducător de electricitate sau de căldură; piesă fabricată dintr-un astfel de material. care servește la izolare. – Din fr. isolateur.
IZOLÁȚIE, izolații, s. f. Faptul de a izola (2); (concr.) strat de material izolant așezat între două medii sau între două sisteme fizice. – Din fr. isolation.
IZOLAȚIONÍSM s, n. Politică dusă de o țară care se izolează de țările vecine. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. isolationnisme.
IZOLAȚIONÍST, -Ă, izolaționiști, -ste, adj., s. m. și f. (Partizan) al izolaționismului. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. isolationniste.
IZOMÉR, -Ă, izomeri, -e, adj., s. m. (Substanță, combinație, nucleu atomic) care prezintă izomerie. – Din fr. isomère.
IZOMERÍE s. f. Proprietate a unor substanțe cu aceeași compoziție chimică de a avea însușiri diferite, datorită modului diferit de așezare a atomilor în moleculă. – Din fr. isomérie.
IZOMERIZÁ, pers. 3 izomerizează, vb. I. Refl. (Despre substanțe chimice) A se transforma într-un izomer în urma unei reacții sau prin acțiunea unui agent fizic. – Din fr. isomériser.
IZOMERIZÁRE, izomerizări, s. f. Acțiunea de a se izomeriza și rezultatul ei. – V. izomeriza. Cf. fr. isomérisation.
IZOMÉTRIC, -Ă, izometrici, -ce, adj. (Despre cristale) De mărime egală. – Din fr. isométrique.
IZOMÓRF, -Ă, izomorfi, -e, adj. (Despre substanțe) Care prezintă izomorfism; (despre cristale) asemănător ca formă. – Din fr. isomorphe.
IZOMORFÍE s. f. Izomorfism (2). – Din fr. isomorphie.
IZOMORFÍSM s. n. 1. Relație, corespondență între două obiecte, fenomene etc. care au aceeași structură; identitate de structură. 2. Proprietate a substanțelor cu compoziție chimică diferită, dar cu structură înrudită, de a se prezenta în aceleași forme structurale cristalografice; izomorfie. 3. Termen întrebuințat de unii lingviști structuraliști pentru a denumi paralelismul de structură dintre silabă, cuvânt și propoziție sau frază. – Din fr. isomorphisme.