Toate definitiile

ISPĂȘÍ, ispășesc, vb. IV. Tranz. 1. A suferi din cauza unei greșeli, a o răscumpăra prin suferință. ♦ A executa o pedeapsă privativă de libertate în urma condamnării; a expia. 2. (Înv.) A cerceta și a evalua paguba făcută (de vite) pe proprietatea altuia. [Var.: (înv.) spășí vb. IV] – Din sl. sŭpasiti „a mântui”.

ISPĂȘÍRE, ispășiri, s. f. Acțiunea de a ispăși și rezultatul ei; expiere, spășenie, ispășenie, expiație. – V. ispăși.

ISPĂȘITÓR, -OÁRE, ispășitori, -oare, adj. 1. Care ispășește (o vină, o greșeală); expiator. ◊ Expr. Țap ispășitor = persoană pusă să suporte consecințele pentru greșelile altora. 2. (În credințele religioase) Care contribuie la iertarea păcatelor cuiva. Jertfă ispășitoare. – Ispăși + suf. -tor.

ISPISÓC, ispisoace, s. n. (Înv.) Hrisov, document vechi. – Din rus. spisok.

ISPÍTĂ, ispite, s. f. 1. Ceea ce exercită o mare forță de atracție; îndemn (spre rău), ademenire, tentație, seducție; p. ext. păcat. 2. (Înv.) Încercare, probă la care era supus cineva pentru a i se constata iubirea, răbdarea, credința etc. 3. (Înv.) Cercetare, examinare, studiu. 4. (Înv.) Experiență. – Din ispiti (derivat regresiv).

ISPITÍ, ispitesc, vb. IV. Tranz. 1. A atrage (spre rău) a ademeni, a tenta, a momi. ♦ Refl. (Înv.) A se lăsa ademenit, a cădea în ispită, a greși. 2. (Înv.) A pune la încercare sau la o probă pe cineva sau sentimentele, caracterul cuiva. 3. (Înv. și pop.) A cerceta, a examina; p. ext. a descoase. 4. (Înv.) A constata; a descoperi, a afla. – Din sl. ispytati.

ISPITÍRE, ispitiri, s. f. I. Acțiunea de a ispiti și rezultatul ei. 1. Ademenire, tentație, seducere. 2. (Înv.) Punere la încercare, la probă. ♦ Încercarea prin care trece cineva. 3. (Înv.) Experiență. II. (Înv.) Demers, intervenție; încercare, sforțare. – V. ispiti.

ISPITÍT, -Ă, ispitiți, -te, adj. 1. Ademenit, sedus. 2. (Înv.; despre oameni) Încercat², experimentat. – V. ispiti.

ISPITITÓR, -OÁRE, ispititori, -oare, adj. 1. Care ispitește; ademenitor, tentant; p. ext. fermecător. 2. (Înv.) Care cercetează, iscodește. – Ispiti + suf. -tor.

ISPÓL, ispoale, s. n. Căuș de lemn sau de tablă, folosit pentru scoaterea apei din barcă, din luntre etc. – Din bg. izpol.

ISPOVEDÍ vb. IV. v. spovedi.

ISPOVEDUÍ vb. IV. v. spovedi.

ISPRÁVĂ, isprăvi, s. f. 1. Faptă, treabă, acțiune dusă (cu bine) până la capăt, îndeplinită cu succes; p. ext. aventură. ◊ Loc. adj. De ispravă = (despre oameni) cumsecade, vrednic; (despre acțiuni) bun, remarcabil. De nici o (sau nici de o) ispravă = care nu e bun de nimic, care nu inspiră încredere. ♦ (Ir.) Poznă, năzdrăvănie. 2. Rezultat bun obținut în urma unor eforturi; succes, reușită, izbândă. ◊ Expr. Fără nici o (sau vreo) ispravă = fără nici un rezultat; zadarnic. – Din sl. isprava, bg. izprava.

ISPRÁVNIC, ispravnici, s. m. Dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească sau (mai târziu) care conducea, ca reprezentant al domnului, un județ sau un ținut. – Din bg. izpravnik, rus. ispravnik.

ISPRĂVÍ, isprăvesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A duce sau a ajunge până la sfârșit, a face să fie sau a fi gata; a (se) termina, a (se) sfârși, a (se) mântui; a (se) înfăptui, a (se) realiza. ◊ Loc. adv. Pe isprăvite = aproape de sfârșit, pe sfârșite. ◊ Expr. (Tranz.) Am isprăvit! = nu mai stau de vorbă! Isprăvește odată! = taci! termină! (Refl.) S-a isprăvit = a) ai dreptate, așa e; b) nu mai e nimic de făcut. 2. Tranz. A face să se prăpădească, să dispară. ◊ Refl. S-a isprăvit cu el. – Din sl. ispraviti.

ISPRĂVÍRE, isprăviri, s. f. Acțiunea de a (se) isprăvi și rezultatul ei. – V. isprăvi.

ISPRĂVÍT s. n. Faptul de a (se) isprăvi; sfârșit¹. – V. isprăvi.

ISPRĂVNICEÁSĂ, isprăvnicese, s. f. Soția ispravnicului. – Ispravnic + suf. -easă.

ISPRĂVNICÉL, isprăvnicei, s. m. Subaltern al vătafului care supraveghea munca argaților unei moșii. – Ispravnic + suf. -el.

ISPRĂVNICÉSC, -EÁSCĂ, isprăvnicești, adj. Care ține de ispravnic sau de isprăvnicie, privitor la ispravnic sau la isprăvnicie. – Ispravnic + suf. -esc.

ISPRĂVNICÍ, isprăvnicesc, vb. IV. Intranz. A administra, a conduce în calitate de ispravnic. ♦ Tranz. și refl. A face sau a deveni ispravnic. – Din ispravnic.

ISPRĂVNICÍE, isprăvnicii, s. f. 1. Funcția de ispravnic. 2. Instituție condusă de ispravnic; reședința ispravnicului. – Ispravnic + suf. -le.

IST, IÁSTĂ, iști, iaste, adj. dem. (Reg.; după substantiv are forma ista, iasta) Acest; (despre unități de timp) prezent; de acum sau dintr-un viitor foarte apropiat. [Gen.-dat. sg. istui, istei, pl. istor. – Var.: ísta, iásta adj. dem.] – Lat. *istus, -a, -um.

ÍSTA¹, IÁSTA, iștia, iastea, pron. dem. (Reg.) Acesta¹. [Gen.-dat. sg. istuia, isteia, pl. istora] – Lat. *istus, -a, -um.

ISTA², IÁSTA adj. dem. v. ist.

ÍSTALALT, IÁSTALALTĂ, iștialalți, iestelalte, pron. dem. (Reg.) Cestălalt. – Ist(a)+alalt (= ălalalt).

ISTECIÚNE, isteciuni, s. f. (Înv.) Istețime. – Isteț + suf. -ciune.

ISTÉRIC, -Ă, isterici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de isterie. ◊ (Adverbial) Plânge isteric. 2. Adj. Privitor la isterie, care aparține isteriei. – Din fr. hystérique, it. isterico.

ISTERICÁLE s. f. pl. (Fam.) Acces, criză de isterie. – Din ngr. isteriká.

ISTERÍE, isterii, s. f. Boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existența unor leziuni și declanșate prin șocuri emotive (accese de râs sau de plâns, convulsii, sufocări etc.), sugestie sau autosugestie etc. – Din fr. hystérie, it. isteria.