Toate definitiile
FLĂCĂRÚIE, flăcărui, s. f. Flacără mică. – Flacără + suf. -uie.
FLĂCĂUÁN, flăcăuani, s. m. (Reg.) Flăcăiandru. [Pr.: -că-uan] – Flăcău + suf. -an.
FLĂCĂUÁNDRU s. m. v. flăcăiandru.
FLĂCĂUÁȘ s. m. v. flăcăiaș.
FLĂCĂÚȘ, flăcăuși, s. m. (Rar) Flăcăiaș. – Flăcău + suf. -uș.
FLĂMẤND, -Ă, flămânzi, -de, adj. (Adesea substantivat) Care simte senzația de foame, căruia îi este foame; înfometat, famelic. – Et. nec.
FLĂMÂNZÁRE, flămânzări, s. f. (Reg.; la unele animale) Partea scobita a corpului cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului; deșert. – Flămânzi (pl. lui flămând) + suf. -are.
FLĂMÂNZÍ, flămânzesc, vb. IV. Intranz. A fi flămând, a sta multă vreme nemâncat, a răbda, a suferi de foame. ♦ Tranz. A ține pe cineva nemâncat. – Din flămând.
FLĂMÂNZÍLĂ s. m. Om veșnic flămând. – Flămând + suf. -ilă.
FLĂMÂNZÍRE, flămânziri, s. f. Acțiunea de a flămânzi și rezultatul ei. – V. flămânzi.
FLĂMÂNZÍT, -Ă, flămânziți, -te, adj. Care nu a mâncat de multă vreme; înfometat, hămesit (de foame). – V. flămânzi.
FLEÁNCĂ s. f. (Fam.; depr.) Gură (ca organ al vorbirii). ◊ Expr. Tine-ți (sau închide-ți, tacă-ți) fleanca! = taci! nu mai vorbi fără socoteală! [Var.: fleoáncă, fleoárcă s. f.] – Et. nec.
FLEÁNDRĂ s. f. v. fleandură.
FLEÁNDURĂ, flenduri, s. f. Obiect de îmbrăcăminte rupt, stricat; zdreanță, buleandră. [Var.: fleándră s. f.] – Cf. săs. flander.
FUZIONÍST, -Ă, fuzioniști, -ste, s. m. și f. (Rar) Adept al unei fuzionări. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. fusionniste.
FANTÓȘĂ, fantoșe, s. f. (Livr.; adesea fig.) Marionetă. – Din fr. fantoche.
FANTOMÁTIC, -Ă, fantomatici, -ce, adj. Cu aspect de fantomă, ca o fantomă. ♦ Fig. Care are o existență incertă, care nu există în realitate. – Din fr. fantomatique.
FALSIFICÁ, falsífic, vb. I. Tranz. 1. A alcătui, a confecționa un lucru asemănător cu altul, cu scopul de a înșela; a plăsmui; a contraface. ♦ Spec. (Jur.) A comite un fals (II). 2. A prezenta ceva altfel decât este în realitate; a denatura, a deforma, a altera. [Var.: (pop.) falșificá vb. I] – Din fr. falsifier, lat. falsificare.
FALSÉT, falsete, s. n. Sunet (sau șir de sunete) din registrul acut al vocii unui cântăreț, produs prin vibrarea părții superioare a coardelor vocale. ♦ Execuție falsă a unei compoziții muzicale (sau a unui fragment al ei). – Din it. falsetto.
FALS, -Ă, (I) falși, -se, adj., (II) falsuri, s. n. I. Adj. 1. Care este contrar adevărului: mincinos, neîntemeiat; care are numai aparența adevărului, autenticității; imitat, artificial. ◊ (Anat.) Coastă falsă = fiecare dintre cartilajele situate dedesubtul sternului, care realizează articularea pe stern a trei perechi de coaste. Ușă (sau fereastră) falsă = ușă (sau fereastră) aparentă, care nu poate fi folosită, făcută numai pentru simetria cu ansamblul. 2. (Despre oameni și manifestările lor) Prefăcut, fățarnic, ipocrit. 3. (Muz.; despre sunete, voce etc.) Care sună contrar legilor armoniei; distonant. ◊ (Adverbial) Cântă fals. II. S. n. (Jur.) Infracțiune săvârșită prin alterarea adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ștersături făcute cu rea-credință, prin imitarea semnăturii, denaturarea conținutului, substituire de persoane etc. ◊ Expr. A se înscrie în fals = a ataca un act în fața justiției ca neautentic, contrafăcut; a contesta formal valabilitatea unei declarații. [Var.: (I) falș, -ă adj.] – Din lat. falsus, it. falso.
FALÍT, -Ă, faliți, -te, adj., s. m. și f. (Persoană) care se află în stare de faliment; (om) insolvabil. ♦ Fig. (Persoană) care a suferit un eșec total, care s-a compromis din punct de vedere politic sau moral. – Din it. fallito.
FALIMENTÁR, -Ă, falimentari, -e, adj. (Despre o întreprindere comercială, industrială etc.) Care se află în stare de faliment; insolvabil. ◊ Fig. Care se află într-o situație dezastruoasă, care a suferit un eșec total. – Faliment + suf. -ar.
FALIMÉNT, falimente, s. n. Situație de insolvabilitate în care se află un comerciant, un industriaș etc., declarată de o instanță judiciară; fig. ruină, eșec total. ◊ Expr. A da faliment = a) a nu-și mai putea face plățile (în calitate de comerciant, industriaș etc.); b) a da greș, a nu reuși într-o acțiune; a se prăbuși. – Din germ. Falliment, it. fallimento.
FALIÉRE, falieri, s. f. (Geol.) Formare de falii în scoarța Pământului. [Pr.: -li-e-] – De la falie.
FÁLIE, falii, s. f. (Geol.) Ruptură apărută în scoarța Pământului, ca urmare a mișcărilor tectonice verticale, care desparte două grupuri de straturi; fractură. – Din fr. faille.
FALÉZĂ, faleze, s. f. 1. Mal înalt și abrupt al unei mări sau al unui lac. 2. Fâșie de teren special amenajată pentru plimbare de-a lungul unei faleze (1). – Din fr. falaise.
FALÉT, faleturi, s. n. (Înv.) Atelaj compus din patru cai înhămați la o trăsură, cei doi cai dinainte fiind încălecați de câte un vizitiu. – Cf. falaitar.
FÁLDUR s. m. v. fald.
FALCONIFÓRM, falconiforme, s. n. (La pl.) Ordin de păsări răpitoare de zi, cu corpul puternic, aripi lungi, cu ciocul gros și încovoiat, care se hrănesc cu pradă vie; (și la sg.) pasăre care face parte din acest ordin. – Din fr. falconiformes.
FALCONÉT, falconete, s. n. (Înv.) Tun de calibru redus. – Din it. falconetto.