Toate definitiile
FIZIOLOGÍE s. f. Ramură a biologiei care studiază funcțiile organismului viu (animal sau vegetal). ♦ Manual care cuprinde elementele acestei științe. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physiologie.
FIZIOLOGÍST, -Ă, fiziologiști, -ste, s. m. și f. (Rar) Fiziolog. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physiologiste.
FIZIONÓMIC, -Ă, fizionomici, -ce, adj. (Livr.) Referitor la fizionomie. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physionomique.
FIZIONOMÍE, fizionomii, s. f. 1. Totalitatea trăsăturilor feței cuiva care determină expresia ei particulară; chip. ◊ Joc de fizionomie – mimică. 2. Fig. Caracter distinctiv, înfățișare particulară (a unei epoci, a unei colectivități umane etc.). [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physionomie.
FIZIONOMÍST, -Ă, fizionomiști, -ste, s. m. și f. Persoană care are (sau pretinde că are) însușirea de a cunoaște caracterul oamenilor după trăsăturile feței lor. [Pr.: – zi-o-] – Din fr. physionomiste.
FIZIOPATOLÓG, -Ă, fiziopatologi, -ge, s. m. și f. Specialist în fiziopatologie. [Pr.: -zi-o-] – Din fiziopatologie (derivat regresiv).
FIZIOPATOLÓGIC, -Ă, fiziopatologici, -ce, adj. Care aparține fiziopatologiei, privitor la fiziopatologie. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physiopathologique.
FIZIOPATOLOGÍE s. f. Ramură a medicinii care studiază modul de producere a bolilor. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physiopathologie.
FLĂMÂNZÍCĂ, flămânzele, s. f. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina și frunzele păroase și cu florile galbene (Draba nemorosa). – Flămând + suf. -ică.
FLAMBÁJ, flambaje, s. n. 1. Flambare. 2. Încovoiere a unui corp în formă de bară supus acțiunii unor sarcini exterioare, când efortul atinge o anumită valoare critică. – Din fr. flambage.
FLAMBÁRE, flambări, s. f. Acțiunea de a flamba și rezultatul ei; flambaj. – V. flamba.
FLÁNȘĂ, flanșe, s. f. 1. Bordură la capătul unei piese, făcând sau nu corp comun cu piesa, care constituie organul de legătură, de obicei prin șuruburi, cu o altă piesă. 2. Piesă plată care servește la îmbinarea etanșă în prelungire sau de ramificație a unor piese, conducte etc. – Din germ. Flansche.
FLASC, -Ă, flasci, -ce, adj. Moale, fleșcăit2. ♦ Fig. Fără vigoare, fără forță, lipsit de energie. ♦ (Tehn.; despre corpuri solide) Fără rezistență la turtire, la răsucire sau la încovoiere. – Din fr. flasque.
FLASH s. n. Tub electric care produce o luminație puternică de scurtă durată, folosit în arta fotografică, în construcția laserelor etc. ♦ Informație importantă transmisă cu prioritate. ♦ (Cin.) Plan foarte scurt. [Pr.: flaș, fleș] – Cuv. engl.
FLÁSHBACK, flashbackuri, s. n. (Cin.) Inserție care înfățișează o scurtă acțiune secundară plasată în trecut. ♦ Secvență retrospectivă intercalată într-o operă literară. [Pr.: fléșbec] – Din engl. flashback.
FLAȘNETÁR, flașnetari, s. m. Muzicant ambulant care cântă din flașnetă. – Flașnetă + suf. -ar.
FLAȘNÉTĂ, flașnete, s. f. Mică orgă mecanică portativă, acționată prin învârtirea unei manivele; caterincă, minavet. – Din germ. Flaschnett.
FLATÁ, flatez, vb. I. Tranz. A măguli. – Din fr. flatter.
FLATÁRE, flatări, s. f. Acțiunea de a flata și rezultatul ei; flaterie. – V. flata.
FLATERÍE, flaterii, s. f. (Rar) Flatare. – Din fr. flatterie.
FLÁUT, flaute, s. n. Instrument muzical de suflat alcătuit dintr-un cilindru îngust de lemn sau de metal, prevăzut cu găuri și cu clape. ◊ Flaut piccolo = flaut de dimensiuni mai mici, care emite sunete foarte înalte; piculină. [Pr.: fla-ut. – Pl. și: (m.) flauți] – Din it. flauto.
FLAVÓNĂ, flavoane, s. f. Substanță cristalină, incoloră, extrasă din florile unor plante și folosită în industria coloranților și a medicamentelor. – Din fr. flavone.
FLAX s. n. Țesut conjunctiv elastic format din tendoane, cartilaje, cordoane neurovasculare etc., care se elimină din carne la prepararea conservelor de carne și a mezelurilor. – Din germ. Flechse.
FLĂCẮU, flăcăi, s. m. Tânăr neînsurat; fecior, june. ◊ Flăcău tomnatic (sau stătut) = bărbat care a trecut de prima tinerețe și nu s-a însurat. – Cf. sl. chlakŭ „holtei”.
FLĂCĂÍ, flăcăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A trăi ca flăcău (neînsurat); a-și petrece tinerețea ca flăcău. – Din flăcău.
FLĂCĂIÁNDRU, flăcăiandri, s. m. Flăcău mai tânăr; adolescent, flăcăuan. [Pr.: -că-ian-. – Var.: flăcăuándru s. m.] – Flăcău + suf. -andru.
FLĂCĂIÁȘ, flăcăiași, s. m. Diminutiv al lui flăcău; flăcăuș. [Pr.: -că-iaș. – Var.: flăcăuás s. m.] – Flăcău + suf. -aș.
FLĂCĂÍME s. f. (Rar) Mulțime de flăcăi. – Flăcău + suf. -ime.
FLĂCĂRÁIE s. f. 1. Flacără mare; vâlvătaie, pălălaie, flăcărie. 2. Flăcări produse de arderea hidrogenului degajat din corpuri în descompunere și care apar uneori pe pământ, mai ales deasupra locurilor mocirloase. – Flacără + suf. -aie.
FLĂCĂRÍE s. f. (Rar) Flăcăraie. – Flacără + suf. -ie.