Toate definitiile

FLÉȘĂ, fleșe, s. f. 1. Acoperiș foarte înalt, în formă de piramidă sau de con, folosit, mai ales în evul mediu, la construcțiile monumentale ale bisericilor. 2. Partea din spate a afetului unui tun. 3. Procedeu ofensiv la scrimă, constând din deplasarea energică și rapidă a corpului înainte. – Din fr. flèche.

FLEȘCĂÍ, fleșcăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umblând prin noroi, prin apă etc. 2. Refl. (Despre fructe) A se muia; fig. (despre oameni) a se moleși. – Fleașc + suf. -ăi.

FLEȘCĂIÁLĂ, fleșcăieli, s. f. Fleașcă. [Pr.: -că-ia-] – Fleșcăi + suf. -eală.

FLEȘCĂÍT¹ s. n. Faptul de a (se) fleșcăi. – V. fleșcăi.

FLEȘCĂÍT², -Ă, fleșcăiți, -te, adj. Moale, fără consistență; fig. (despre oameni) moleșit. – V. fleșcăi.

FLEȘCĂRÁIE s. f. Noroi mult amestecat cu apă și cu zăpadă. – Fleașcă + suf. -ăraie.

FLEȚ, -EÁȚĂ, fleți, -e, adj., s. m. și f. (Fam.) (Om) naiv, bleg, nedescurcăreț. – Et. nec.

FLEURÓN, fleuroni, s. m. Ornament sculptat, în formă de floare sau de frunză stilizată, folosit mai ales în arhitectura gotică. [Pr.: fle-u-] – Din fr. fleuron.

FLEXÍBIL, -Ă, flexibili, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care are proprietatea de a se îndoi, de a se încovoia ușor (și de a-și reveni la forma inițială); elastic, mlădios. 2. Adj. (Gram.) Care are flexiune (2); flexionar. 3. S. n. Grup de lamele flexibile (1) din cupru, folosit în legăturile electrice. – Din fr. flexible, lat. flexibilis.

FLEXIBILIZÁ, flexibilizez, vb. I. Tranz. A face flexibil. – Flexibil + suf. -iza.

FLEXIBILIZÁRE, flexibilizări, s. f. Acțiunea de a flexibiliza. – V. flexibiliza.

FLEXIBILIZÁT, -Ă, flexibilizați, -te, adj. Care a devenit flexibil. – V. flexibiliza.

FLEXIONÁR, -Ă, flexionari, -e, adj. 1. Care se îndoaie, care se încovoaie. 2. Care are flexiune (2); flexibil. [Pr.: -xi-o-] – După fr. flexionnel.

FLEXIÚNE, flexiuni, s. f. 1. Încovoiere, îndoire; mlădiere. ♦ Mișcare de îndoire a unui segment al corpului pe un alt segment situat deasupra sa. 2. Totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. [Pr.: -xi-u-] – Din fr. flexion, lat. flexio, -onis.

FLEXÓR, flexori, adj.m. (În sintagma) Mușchi flexor = mușchi care determină îndoirea unor membre. – Din it. flessore (după flexiune).

FLEXÚRĂ, flexuri, s. f. 1. (Geol.) Deformare a straturilor scoarței pământului, rezultată prin îndoire și denivelare, cu păstrarea continuității lor. 2. Formație anatomică curbată. – Din fr. flexure.

FLIC-FLÁC s. n. (Gimnastică) Răsturnare prin săritură înainte sau înapoi. – Din fr., engl. flic-flac.

FLICTÉNĂ, flictene, s. f. Bășicuță plină cu lichid care se formează la suprafața pielii în arsurile ușoare. – Din fr. phlyctène.

FLIGÓRN, fligornuri, s. n. Instrument muzical de suflat, cu clape, făcut din alamă și folosit mai ales în fanfare. – Din germ. Flügelhorn.

FLINT s. n. Varietate de silice. ◊ Sticlă flint = sticlă optică cu indice de refracție relativ mare, fabricată dintr-un amestec de silicați de plumb și de potasiu. – Din germ. Flint, engl. flint.

FLÍNTĂ, flinte, s. f. Pușcă cu fitil, cu țeavă lungă, cocoș și cremene, folosită în trecut; sâneață. – Din magh. flinta. Cf. germ. Flinte.

FLINTULÍȚĂ, flintulițe, s. f. (Pop.) Diminutiv al lui flintă. – Flintă + suf. -uliță.

FLIRT, flirturi, s. n. Conversație ușoară, cu aluzii de dragoste, între un bărbat și o femeie. ♦ Legătură de dragoste lipsită de profunzime, nestatornică; aventură sentimentală. ♦ Persoană cu care cineva întreține o astfel de legătură. – Din fr. flirt.

FLIȘ, flișuri, s. n. (Geol.) Ansamblu de terenuri constituite din conglomerate, gresii, argilă și marnă, sedimentate într-o mare în timpul când fundul acesteia se găsea într-o continuă ridicare spre a deveni un lanț muntos. – Din fr. flysch.

FLIT¹, flituri, s. n. (Reg.) Bot, rât. – Et. nec.

FLIT², flituri, s. n. Insecticid folosit contra muștelor, țânțarilor, puricilor etc. – Denumire comercială.

FLOÁRE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemona nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

FLOC, floci, s. m. (Spec.; de obicei la pl.) Smoc mic de păr, de lână sau de mătase. ♦ (Spec.; de obicei la pl.) Fir de păr din regiunea pubisului. [Pl. și: (n.) floace] – Lat. floccus.

FLOCĂÍ, flocăiesc, vb. IV. Tranz. A smulge părul de pe animale vii; a jumuli penele, fulgii păsărilor vii; fig. a bate zdravăn, a părui. – Floc + suf. -ăi.

FLOCÓS, -OÁSĂ, flocoși, -oase, adj. (Despre animale sau despre obiecte de îmbrăcăminte făcute din blană) Cu păr des, lung și moale, cu smocuri de păr dese și moi; mițos. – Floc + suf. -os.