Toate definitiile
NOIÁN, noiane, s. n. 1. Cantitate, volum mare din ceva; belșug. ♦ Mulțime, număr mare de ființe, de lucruri, de fenomene. 2. Întindere mare de apă; nemărginire, imensitate. 3. Genune, abis, hău. [Pr.: no-ian. – Pl. și: noianuri] – Et. nec.
NOIÉMVRIE s. m. v. noiembrie.
NÓIMĂ, noime, s. f. 1. Înțeles, sens, conținut (al unui cuvânt sau enunț); rost. ◊ Loc. adj. și adv. Cu noimă = logic, cu judecată; înțelept, cuminte. Fără (nici o) noimă = fără sens, fără judecată; prostesc, absurd. ◊ Expr. A nu avea (nici o) noimă = a fi fără sens, absurd. 2. (Pop.) Menire, țel, scop; motiv, cauză. 3. (Rar) Simbol, convenție. – Din ngr. nóima.
NOÍME, noimi, s. f. A noua parte dintr-un întreg împărțit în părți egale. [Pr.: no-i-] – Nouă + suf. -ime.
NOÍȚĂ, noițe, s. f. Pată mică albă care apare uneori pe unghiile degetelor de la mână. [Pr.: no-i-] – Nou + suf. -iță.
NOJÍȚĂ, nojițe, s. f. 1. Curelușă sau șiret cu care se leagă opincile de picior. 2. (Reg.) Fiecare dintre găurile opincii, prin care se petrece nojița (1). [Var.: năjíță s. f.] – Din bg. nojiță.
NOMÁD, -Ă, nomazi, -de, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană, grup social) care nu are așezare statornică într-un loc, care se mută dintr-un loc în altul, care rătăcește. 2. Adj. Caracteristic nomadismului. Viață nomadă. – Din fr. nomade.
NOMADÍSM s. n. Mod de viață al unei colectivități umane, caracterizat prin lipsa unei așezări stabile. – Din fr. nomadisme.
NOMÁRH, nomarhi, s. m. Guvernator al unei nome2. – Din fr. nomarque.
NÓMĂ1, nome, s. f. (Med.) Stomatită cangrenoasă, specifică copiilor subalimentați și oamenilor slăbiți. – Din fr. noma.
NOMĂ2, nome, s. f. Diviziune administrativă în vechiul Egipt și în Grecia actuală. – Din fr. nome.
NOMENCLATÓR, nomenclatoare, s. n. Listă, broșură, carte care cuprinde nomenclatura (1) dintr-un anumit domeniu al științei, al tehnicii etc., sau enumerarea sortimentelor produselor sau a grupurilor de produse, clasificate după un anumit criteriu. – Din fr. nomenclateur, lat. nomenclator.
NEOPLATÓNIC, -Ă, neoplatonici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al neoplatonismului; neoplatonician (1). 2. Adj. Care ține de neoplatonism, privitor la neoplatonism; neoplatonician (2). [Pr.: ne-o-] – Neoplaton[ism] + suf. -ic. Cf. it. neoplatonico.
NEOPLATONICIÁN, -Ă, neoplatonicieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Neoplatonic (1). 2. Adj. Neoplatonic (2). [Pr.: ne-o-pla-to-ni-ci-an] – Din fr. néo-platonicien.
NEOPLATONÍSM s. n. Doctrină filozofică din sec. III-VI ai cărei adepți reluau filozofia lui Platon, încercând s-o concilieze cu concepțiile mistice-religioase din Orient. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néo-platonisme.
NEOPLÁZIC, -Ă, neoplazici, -ce, adj. (Med.) Care se referă la neoplazie sau la neoplasm, caracteristic, propriu pentru neoplazie. Țesut neoplazic. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néoplasique.
NEOPLAZÍE, neoplazii, s. f. (Med.) Proces patologic de formare a unui țesut nou, tumoral, prin înmulțirea exagerată a celulelor și uneori prin modificarea structurii caracteristice a țesutului din care a luat naștere. ♦ Cancer. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néoplasie.
NEOPORTÚN, -Ă, neoportuni, -e, adj. Care nu este oportun; nepotrivit, inoportun. [Pr.: ne-o-] – Ne- + oportun.
NEOPOZÁBIL, -Ă, neopozabili, -e, adj. (Despre un act judiciar) Care nu poate fi invocat față de alte persoane și în alte cazuri decât în cele determinate de lege; inopozabil. [Pr.: ne-o-] – Ne- + opozabil (după fr. non-opposable).
NEOPOZITIVÍSM s. n. Curent filozofic contemporan care acordă o atenție deosebită cunoașterii raționale și logicii, precum și analizei logice a limbajului științei. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néo-positivisme.
NEOPOZITIVÍST, -Ă, neopozitiviști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al neopozitivismului. 2. Adj. Care ține de neopozitivism. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néo-positiviste.
NEOPSIHANALÍZĂ s. f. (Psih.) Neofreudism. [Pr.: ne-o-] – Neo- + psihanaliză.
NEORÂNDUIÁLĂ, neorânduieli, s. f. 1. Lipsă de organizare sau de disciplină; dezordine, debandadă; p. ext. agitație, revoltă, răscoală; (faptă care constituie o) încălcare a legii, neregulă, abuz. 2. Lipsă de ordine; dezordine, deranj, neordine. ◊ – Loc. adj. și adv. In neorânduială = dezordonat. [Pr.: ne-o-rân-du-ia-] – Ne- + orânduială.
NEORÂNDUÍT, -Ă, neorânduiți, -te, adj. (Rar) Care nu este orânduit, organizat sau ordonat; dezordonat. [Pr.: ne-o-] – Ne- + orânduit.
NEÓRDINE s. f. (Rar) Dezordine, deranj, neorânduială (2). [Pr.: ne-or-] – Ne- + ordine.
NEOREALÍSM s. n. 1. Curent filozofic contemporan care identifică conștiința cu existența, redusă la un complex de senzații independente. 2. Curent în literatura, artele plastice și cinematografia italiană contemporană, care se manifestă printr-o tendință de apropiere de faptul real, de viața cotidiană a oamenilor obișnuiți. [Pr.: ne-o-re-a-] – Din fr. néo-réalisme.
NEOREALÍST, -Ă, neorealiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al neorealismului. 2. Adj. Care aparține neorealismului, privitor la neorealism. [Pr.: ne-o-re-a-] – Din fr. néo-réaliste.
NEORGÁNIC, -Ă, neorganici, -ce, adj. (Biol., Chim.) Anorganic. [Pr.: ne-or-] – Ne- + organic (după fr. anorganique).
NEORGANIZÁT, -Ă, neorganizați, -te, adj. Care nu este organizat (în prealabil); spontan. ♦ Care și-a pierdut organizarea, funcționarea normală; dezorganizat. [Pr.: ne-or-] – Ne- + organizat.
NEORIENTÁT, -Ă, neorientați, -te, adj. Care nu cunoaște locul unde se află, care nu știe în ce direcție trebuie să se îndrepte, dezorientat; p. ext. neinformat, nelămurit. [Pr.: ne-o-ri-en-tat] – Ne- + orientat.