Toate definitiile

BEC¹, becuri, s. n. 1. Sferă sau pară de sticlă în care se află filamentul unei lămpi electrice; p. ext. Lampă electrică. ◊ Expr. (Fam.) A fi (sau a cădea) pe bec = A fi sau a ajunge într-o situație fără ieșire; a i se înfunda, a o păți. 2. Sita unei lămpi de gaz. 3. Orificiu prin care țâșnește un lichid vaporizat, un jet de gaz sau un amestec de gaze sub presiune, spre a putea fi aprinse. – Din fr. bec [de gaz].

BEC², beci, s. m. (Sport, rar) Fundaș la jocul de fotbal. – Din engl. back.

BECÁR, becari, s. m. Semn grafic pe portativ care, anulând un bemol sau un diez anterior, indică revenirea la tonul natural al unei note muzicale. – Din fr. bécarre.

BECÁȚĂ, becațe, s. f. Numele dat mai multor păsări călătoare cu ciocul lung, cu carnea gustoasă, care trăiesc în regiuni mlăștinoase; becațină. (Capella). – Din ngr.becatsa. Cf. fr. bécasse.

BECAȚÍNĂ, becaține, s. f. Becață. – Din fr. bécassine (după becață).

BECÉR, beceri, s. m. Vechi dregător domnesc însărcinat cu supravegherea bucătăriei domnești; p. ext. Bucătar domnesc. – Beci + suf. -er.

BECERÍE, becerii, s. f. (Înv.) Bucătărie domnească. – Becer + suf. -ie.

BECHÉR, becheri, s. m. (Fam.) Burlac, holtei¹. – Din tc. bekâr.

BECHERÁȘ, becherași, s. m. (Fam.) Diminutiv al lui becher. - Becher + suf. -aș.

BECHÍE, bechii, s. f. 1. Dispozitiv așezat la coada fuzelajului unui avion, care servește la rezemarea acestuia pe sol. 2. Piesă de metal care protejează elicea unei ambarcații cu motor ce navighează în ape puțin adânci. – Din fr. béquille [de queue].

BÉCHIU subst. (Reg., în expr.) A nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe nici) bechiu = a nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe) nimic, nici un cuvânt, nici o boabă. – Et. nec.

BECI, beciuri, s. n. 1. Pivniță. 2. Închisoare (în subsolul unei clădiri). – Et. nec.

BECÍSNIC, -Ă, becisnici, -ce, adj., s. m. și f. (Pop.) 1.(Om) vrednic de compătimire, lipsit de personalitate, de inteligență și de energie; ticăit². 2. (Om) debil, slăbănog, neputincios, bolnăvicios. [Var.: bicísnic, -ă adj., s. m. și f.] – Din sl. bečistĩnikŭ.

BECISNICÍE, becisnicii, s. f. (Pop.) 1. Faptă de becisnic. 2. Starea omului becisnic. – Becisnic + suf. -ie.

BEDREÁG, bedreaguri, s. n. (Reg.) Butuc, scaun sau banc de lucru pentru lemnar, rotar, cizmar. – Et. nec.

BEDUÍN, -Ă, beduini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Arab nomad din Peninsula Arabia și din Africa de nord. 2. Adj. Care aparține beduinilor (1), privitor la beduini. – Din fr. bédouin.

BÉE interj. v. behehe.

BEETHOVENIÁN, -Ă, beethovenieni, -e, adj. De Beethoven, al lui Beethoven; în maniera lui Beethoven. [Pr.: be-to-ve-ni-an] – Beethoven (n. pr.) + suf.-ian.

BEGLERBÉG s. m. v. beilerbei.

BEGLERBÉI s. m. v. beilerbei.

BEGÓNIE, begonii, s. f. Gen de plante ornamentale, cultivate pentru flori și pentru frunzele lor decorative (Begonia). – Din fr. bégonia.

BEHAVIORÍSM s. n. Teorie care pune la baza psihologiei comportarea nediferențiată a omului și animalului față de un stimulent exterior organismului; comportamentism. [Pr.: -vi-o-] – Din engl. behaviorism, fr. béhaviorisme.

BEHĂÍ, béhăi, vb. IV. Intranz. (Despre capre și oi; la pers. 3) A scoate strigătul caracteristic speciei; a mehăi. ♦ Tranz. și intranz. Fig. (Despre oameni) A cânta urât, nearmonios. – Bee(h) + suf. -ăi.

BEHĂÍT s. n. Faptul de a behăi; sunete caracteristice scoase de oi, miei, capre; behăitură. – V. behăi.

BEHĂITÓR, -OÁRE, behăitori, -oare, adj. Care behăie. – Behăi + suf. -tor.

BEHĂITÚRĂ, behăituri, s. f. Strigăt specific al caprelor, al oilor și al mieilor; behăit. – Behăit + suf. -tură.

BEHEHÉ interj., subst. 1. Interj. Cuvânt care imită strigătul oilor sau al caprelor; mehehe. 2. Subst. Miel; oaie; capră. [Var.: bée interj.] – Onomatopee.

BEI, bei, s. m. Guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu otoman. ♦ Titlu dat de turci domnilor țărilor românești; p. ext. prinț oriental. – Din tc. bey.

BEILERBÉI, beilerbei, s. m. Guvernator general al unei provincii din Imperiul Otoman. [Var.: beglerbég, beglerbéi s. m.] – Din tc. beylerbeyi.

BEILÍC, beilicuri, s. n. 1. Casă în care erau găzduiți beii și alți trimiși oficiali ai Porții otomane în țările românești. 2. Vânzare forțată de oi în țările românești, făcută în favoarea sultanului la prețuri fixate de turci; dijmă (în oi). 3. Muncă efectuată gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni. – Din tc. beylik.