Toate definitiile

IMPLORÁRE, implorări, s. f. Acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorație, rugăminte, cerere stăruitoare, fierbinte, desperată. – V. implora.

IMPLORATÓR, -OÁRE, imploratori, -oare, adj. Care imploră; care exprimă implorarea. – Din fr. implorateur.

IMPLORÁȚIE, implorații, s. f. (Rar) Acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorare, rugăminte, cerere stăruitoare, fierbinte, desperată. [Var.: implorațiúne s. f.] – Din fr. imploration.

IMPLÓZIE, implozii, s. f. 1. Fenomen opus exploziei, care constă în pătrunderea rapidă a aerului într-un spațiu închis, fără aer, când pereții acestuia sunt distruși. 2. (Lingv.) Prima fază a articulării unei consoane oclusive, care constă în închiderea totală a organului fonator. – Din fr. implosion.

IMPLOZÍV, -Ă, implozivi, -e, adj. (Lingv.) Care se referă la implozie, relativ la implozie, articulat prin implozie. Consoană implozivă. – Din fr. implosif.

IMPLÚVIU, impluvii, s. n. Bazin amenajat în atriumul locuințelor romane, în care era colectată apa de ploaie. – Din lat. impluvium.

IMPOLITÉȚE, impoliteți, s. f. Lipsă de politețe; faptă, atitudine sau comportare nepoliticoasă; necuviință, mojicie, bădărănie. [Var.: impolitéță s. f.] – Din fr. impolitesse.

IMPONDERÁBIL, -Ă, imponderabili, -e, adj. Care nu are greutate; care se află în stare de imponderabilitate. ♦ Fig. Imperceptibil; subtil, insesizabil. – Din fr. impondérable.

IMPONDERABILITÁTE s. f. Caracterul sau starea unui corp a cărui greutate se reduce datorită ieșirii sale din câmpul gravitației terestre sau se anulează datorită intervenției unei forțe de sens contrar. – Din fr. impondérabilité.

IMPOPULÁR, -Ă, impopulari, -e, adj. (Rar) Care nu se bucură de simpatia, de aprobarea poporului; nepopular. – Din fr. impopulaire.

IMPOPULARITÁTE s. f. (Rar) Lipsă de popularitate a cuiva sau a ceva; nepopularitate. – Din fr. impopularité.

IMPÓRT, importuri, s. n. Totalitatea operațiilor cu caracter comercial prin care se introduc într-o țară mărfuri produse și cumpărate din alte țări. ◊ Loc. adj. De import = a) care este importat; b) fig. străin de realitățile locale. ♦ (Concr.) Totalitatea mărfurilor importate de o țară. – Din importa¹ (derivat regresiv). Cf. germ. Import.

IMPORTÁ¹, impórt, vb. I. Tranz. A aduce în țara proprie mărfuri străine prin cumpărare sau prin schimb. ♦ Fig. A prelua obiceiuri, mode etc. străine. – Din fr. importer.

IMPORTÁ², pers. 3 impórtă, vb. I. Tranz. și intranz. A prezenta importanță, interes pentru cineva. – Din fr. importer.

IMPORTÁBIL, -Ă, importabili, -e, adj. Care poate fi importat; care este permis, admis să fie importat. – Din fr. importable.

IMPORTÁNT, -Ă, importanți, -te, adj. Care are însemnătate, valoare; însemnat. ♦ (Despre persoane) De vază; remarcabil, ilustru. ♦ (Ir.) Care se crede om de seamă; plin de aroganță, îngâmfat. – Din fr. important.

IMPORTÁNȚĂ s. f. Faptul de a fi important, caracterul unui lucru important; însemnătate; semnificație. ◊ Loc. adv. Cu importanță = cu convingerea (nejustificată) că spune sau face ceva important; cu înfumurare. ◊ Expr. A-și da importanță = a se îngâmfa, a se crede om de seamă, superior. Plin de importanță = înfumurat, îngâmfat, încrezut. – Din fr. importance.

IMPORTÁRE, importări, s. f. Acțiunea de a importa¹. – V. importa¹.

IMPORTÁT, -Ă, importați, -te, adj. (Despre mărfuri) Adus în propria țară prin cumpărare sau prin schimb. – V. importa¹.

IMPORTATÓR, -OÁRE, importatori, -oare, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care se ocupă cu importul. 2. Adj. Care importă¹. Țară importatoare de bumbac. – Din fr. importateur.

IMPORTAȚIÚNE, importațiuni, s. f. (Înv.) Lucru, bun importat. – Din fr. importation.

IMPORTÚN, -Ă, importuni, -e, s. m. și f., adj. (Livr.) (Persoană) care importunează. – Din fr. importun, lat. importunus.

IMPORTUNÁ, importunez, vb. I. Tranz. (Livr.) A plictisi sau a stingheri pe cineva cu stăruințele sau cu prezența sa. – Din fr. importuner.

IMPORTUNITÁTE s. f. (Livr.) Stăruință, atitudine, prezență care plictisește sau stingherește pe cineva. – Din fr. importunité, lat. importunitas, -atis.

IMPOSÍBIL, -Ă, imposibili, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care nu e posibil, care nu se poate îndeplini; irealizabil. ♦ Extrem de greu, de dificil. O muncă imposibilă. ♦ (Fam.; despre oameni) Nesuferit, insuportabil. 2. S. n. Ceea ce este (aproape) cu neputință de realizat. ◊ Expr. A face imposibilul = a face tot ceea ce îi stă în putință pentru a realiza ceva. ♦ (Adverbial) Cu neputință, nici într-un caz, cu nici un preț. – Din fr. impossible, lat. impossibilis.

IMPOSIBILITÁTE, imposibilități, s. f. Caracterul sau situația a ceea ce este imposibil; faptul de a nu putea face ceva; neputință. – Din fr. impossibilité, lat. impossibilitas, -atis.

IMPOSTÁȚIE s. f. (Muz.) Pregătire, antrenare a vocii (înainte de a cânta); vocalizare. – Din it. impostazione.

IMPÓSTĂ, imposte, s. f. Bloc de piatră care se află ieșit în afară față de nivelul zidăriei, servind de obicei ca sprijin pentru o boltă, un arc etc. – Din fr. imposte, it. imposta.

IMPOSTÓR, -OÁRE, impostori, -oare, s. m. și f. Persoană care caută să înșele, profitând de necunoștința sau de buna-credință a oamenilor; șarlatan, mincinos. ♦ Persoană care caută să se substituie altcuiva (pentru a lucra, a profita în numele lui); farsor. – Din fr. imposteur, lat. impostor.

IMPOSTÚRĂ, imposturi, s. f. Acțiune, faptă de impostor; șarlatanie, înșelătorie. – Din fr. imposture, lat. impostura.