Toate definitiile
IMAGÍSM s. n. Tendință în poezia și proza modernă de a sugera mesajul prin imagini (vizuale sau auditive) și nu discursiv. ♦ Ansamblu de imagini existent într-o creație literară imagistică. – Din engl. imagism, fr. imagisme.
IMAGÍST, -Ă, imagiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al imagismului. – Din engl. imagist.
IMAGÍSTIC, -Ă, imagistici, -ce, adj. (Rar) Privitor la imagini, de imagini, cu imagini. ♦ (Substantivat, f.) Gen de poezie sau de proză în care predomină imaginile; ansamblu de imagini care există în asemenea creații. – Din fr. imagistique.
IMÁGO s. f. Nume generic pentru stadiul adult al insectelor – din fr. imago.
IMAGOLOGÍE s. f. Ramură a sociopsihologiei care cercetează sistematic reprezentările pe care le au popoarele sau clasele sociale despre ele însele. – Din fr. imagologie.
IMÁN s. m. v. imam.
IMÁM, imami, s. m. 1. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. 2. Titlu purtat de unii suverani musulmani (care dețin și conducerea bisericii). [Var.: imán s. m.] – Din tc. imam.
IMAMÁT, imamate, s. n. Stat musulman condus de un imam. – Din fr. imamat.
IMAMBAIALDÎ́ s. n. Mâncare rece pregătită din pătlăgele vinete împănate. – Din tc. imambayildi.
IMAMEÁ, imamele, s. f. Capătul ciubucului, prin care se trage fumul. – Din tc. imame.
IMANÉNT, -Ă, imanenți, -te, adj. 1. Care este propriu naturii obiectului, care acționează din interiorul obiectului, condiționat de esența obiectului; intrinsec. 2. (În concepția idealistă despre lume) Care există și acționează prin sine însuși, nedeterminat de o cauză din afară. ◊ Filozofia (sau școala) imanentă = filozofie care afirmă că existența, realitatea reprezintă conținutul conștiinței. – Din fr. immanent, lat. immanens, -ntis.
IMANENTÍSM s. n. (Fil.) Doctrină idealist-subiectivă care susține că existența, realitatea reprezintă exclusiv proiecția conștiinței. – Din fr. immanentisme.
IMANENTÍST, -Ă, imanentiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al imanentismului. – Din fr. immanentiste.
IMANÉNȚĂ, imanențe, s. f. Însușirea sau starea a ceea ce este imanent. – Din fr. immanence, lat. immanentia.
IMÁȘ, imașuri, s. n. Teren necultivat pe care crește iarbă, folosit pentru pășunat; izlaz, pășune, suhat. – Din magh. nyomás.
IMATERIÁL, -Ă, imateriali, -e, adj. Care există numai în conștiință; spiritual; p. ext. lipsit de formă precisă, de contur, de consistență. [Pr.: -ri-al] – Din fr. immatériel, lat. immaterialis.
IMATERIALÍSM s. n. (Fil.) Concepție filozofică idealistă după care realitatea există numai în conștiință, ca idei. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. immatérialisme
IMATERIALÍST, -Ă, imaterialiști, -ste, adj., s. m. și f. (Fil.) (Adept) al imaterialismului. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. immatérialiste.
IMATERIALITÁTE s. f. Însușirea sau starea a ceea ce este imaterial. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. immatérialité.
IMATERIALIZÁ, imaterializez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) face imaterial, a deveni imaterial. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. immatérialiser.
IMATERIALIZÁRE, imaterializări, s. f. Acțiunea de a (se) imaterializa. [Pr.: -ri-a-] – V. imaterializa.
IMATERIALIZÁT, -Ă, imaterializați, -te, adj. Care a devenit imaterial. [Pr.: -ri-a-] – V. imaterializa.
IMATÚR, -Ă, imaturi, -e, adj. Care nu s-a dezvoltat complet, care nu a ajuns la maturitate. – Din fr. immature.
IMATURITÁTE s. f. Stare a ceea ce este imatur. – Din fr. immaturité.
IMBATÁBIL, -Ă, imbatabili, -e, adj. Care nu poate fi întrecut, învins; de neînvins, invincibil. – Din fr. imbattable.
IMBECÍL, -Ă, imbecili, -e, adj., s. m. și f. (Adesea prin exagerare) 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) cu capacități mintale foarte reduse; neghiob, tâmpit. 2. Adj. Care trădează, demonstrează imbecilitate (1). – Din fr. imbécile, lat. imbecillus.
IMBECILITÁTE, (2) imbecilități, s. f. 1. Deficiență mintală gravă, caracterizată prin incapacitatea de a depăși nivelul intelectual al vârstei preșcolare; idioțenie, tâmpenie. 2. Comportare sau vorbă de imbecil sau de om necugetat; prostie, inepție, neghiobie. – Din fr. imbécilité, lat. imbecilitas, -atis.
IMBECILIZÁ, imbecilizez, vb. I. Tranz. și refl. A aduce sau a ajunge în stare de imbecilitate; a (se) tâmpi, a (se) îndobitoci, a (se) idiotiza. – Imbecil + suf. -iza.
IMBECILIZÁRE, imbecilizări, s. f. Acțiunea de a (se) imbeciliza și rezultatul ei. – V. imbeciliza.
IMBECILIZÁT, -Ă, imbecilizați, -te, adj. Care a fost adus sau care a ajuns în stare de imbecilitate. – V. imbeciliza.