Toate definitiile
DIAFRAGMÁTIC, -Ă, diafragmatici, -ce, adj. (Fot.) Referitor la diafragmă (3). [Pr.: di-a-] – Din fr. diaphragmatique.
DIAFRÁGMĂ, diafragme, s. f. 1. Organ muscular-tendinos care separă toracele de abdomen și care participă la respirație. ♦ Cartilaj care separă cele două nări. 2. Membrană elastică (la microfon, telefon, gramofon etc.) care, prin vibrațiile ei, reproduce sunetele. 3. Dispozitiv la obiectivele aparatelor fotografice, format din mai multe plăcuțe opace mobile, care limitează o deschidere circulară reglabilă, lăsând să treacă prin ea o anumită cantitate de lumină. 4. Dispozitiv alcătuit dintr-o membrană cu un orificiu, care, introdus într-o conductă, măsoară debitul și viteza fluidului. 5. (Constr.) Element de construcție alcătuit dintr-o placă plană sau dintr-un planșeu. [Pr.: di-a-] – Din fr. diaphragme, lat. diaphragma.
DIAGENÉTIC, -Ă, diagenetici, -ce. adj. (Geol.) Cu caracter de diageneză. [Pr.: di-a-] – Din fr. diagénétique
DIAGENÉZĂ s. f. Totalitatea transformărilor chimice, mineralogice, de structură etc. pe care le suferă sedimentele în cursul consolidării lor și după ce au pierdut legătura cu mediul de formare. [Pr.: di-a-] – Din fr. diagenèse.
DIAGNÓSTIC, diagnostice, s. n. Determinarea precisă a bolii de care suferă cineva, pe baza datelor clinice și a examenelor de laborator; diagnoză. [Pr.: di-ag-] – Din fr. diagnostic.
DIAGNOSTICÁRE s. f. Faptul de a diagnostica. [Pr.: di-ag-] – V. diagnostica.
DIAGNOSTICIÁN, -Ă, diagnosticieni, -e, s. m. și f. Medic specialist în stabilirea diagnosticului. [Pr.: di-ag-nos-ti-ci-an] – Diagnostic + suf. -ian.
DIAGNÓZĂ, diagnoze, s. f. (Rar) Diagnostic. [Pr.: di-ag-] – Din fr. diagnose.
DIALECTALÍSM, dialectalisme, s. n. Particularitate dialectală. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialectalisme.
DIALECTOLÓG, -Ă, dialectologi, -e, s. m. și f. Specialist în dialectologie. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialectologue.
DIALECTOLÓGIC, -Ă, dialectologici, -ce, adj. Privitor la dialecte sau la dialectologie, care aparține dialectelor sau dialectologiei. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialectologique.
DIALECTOLOGÍE s. f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul dialectelor și al graiurilor (unei limbi). [Pr.: di-a-] – Din fr. dialectologie.
DIALÉLĂ, dialele, s. f. (Log.) Cerc vicios într-o demonstrație sau definiție. [Pr.: di-a-] – Din fr. diallèle.
DIALÉCTIC, -Ă, dialectici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. (În filozofia marxistă) Teorie generală și metodă filozofică constând în analiza și depășirea argumentelor contradictorii în scopul descoperirii adevărului. 2. (În filozofia antică) Artă de a discuta în contradictoriu, în scopul ajungerii la adevăr. 3. (În evul mediu) Logică formală. II. Adj. Care este conform cu dialectica (I) sau care o confirmă; care se bazează pe dialectică; care privește fenomenele de pe pozițiile dialecticii. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialectique, lat. dialecticus.
DIALINGVÍSTICĂ s. f. Ramură a lingvisticii care studiază elementele lingvistice care, aparent, nu pot fi sistematizate după principii formale. [Pr.: di-a-] – Din engl. dialinguistics.
DIALISEPÁL, -Ă, dialisepali, -e, adj. (Despre plante cu flori) Al cărui caliciu are sepalele separate, libere. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialysépale.
DIALIPETÁL, -Ă, dialipetali, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante cu flori) A cărei corolă are petalele separate, libere. 2. S. f. (La pl.) Subclasă de plante dicotiledonate caracterizate prin corolă dialipetală (1); (și la sg.) plantă care aparține acestei subclase. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialypétale.
DIALÍZĂ, dialize, s. f. Proces de separare a unei substanțe cu dispersie coloidală de particulele cu dispersie moleculară, bazat pe proprietatea unor membrane de a reține numai particulele coloidale. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialyse.
DIALIZÓR, dializoare, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se efectuează dializa. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialyseur.
DIALOGÁ, dialoghez, vb. I. Intranz. (Rar) A întreține o conversație, a vorbi cu cineva. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialoguer.
DIALOGÁRE, dialogări, s. f. Acțiunea de a dialoga și rezultatul ei. [Pr.: di-a-] – V. dialoga.
DIAMANTÁT, -Ă, diamantați, -te, adj. 1. (Rar) împodobit cu diamante. 2. (În sintagma) Piatră diamantată = instrument abraziv fabricat din granule de diamant încorporate într-un liant, folosit pentru șlefuirea dinților și a lucrărilor protetice dentare. [Pr.: di-a-] – Din fr. diamanté.
DIAMÁNTIC, -Ă, diamantici, -ce, adj. (Rar) Diamantin. [Pr.: di-a-] – Diamant. + suf. -ic.
DIAMANTICÁLE s. f. pl. (Înv.) Bijuterii împodobite cu diamante; p. gener. bijuterii, pietre prețioase. [Pr.: di-a-] – Din ngr. diamandiká
DIAMANTIFÉR, -Ă, diamantiferi, -e, adj. (Despre zăcăminte minerale, terenuri etc.) Care conține diamante, bogat în diamante. [Pr.: di-a-] – Din fr. diamantifère.
DIAMANTÍN, -Ă, diamantini, -e, adj. Strălucitor ca diamantul (1), asemănător cu diamantul; adamantin, diamantic. [Pr.: di-a-] – Din fr. diamantin.
DIAMETRÁL, -Ă, diametrali, -e, adj. Care aparține diametrului, privitor la diametru; care trece prin centrul unui cerc. ◊ Plan diametral = plan care trece prin centrul unei sfere, al unui elipsoid etc. ♦ (Adverbial) Diametral opus = cu desăvârșire opus, în opoziție directă cu...; de neîmpăcat. [Pr.: di-a-] – Din fr. diamétral.
DIAMÉTRU, diametre, s. n. 1. Segment de dreaptă care unește două puncte ale unui cerc sau ale unei sfere, trecând prin centrul lor; lungimea acestui segment. ♦ Locul geometric al mijlocului tuturor coardelor paralele cu o direcție dată. 2. (În sintagma) Diametru aparent = unghi sub care un observator vede diametrul (1) unui obiect depărtat, în special al unui astru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diamètre, lat. diametrus.
DIAPAZÓN, diapazoane, s. n. 1. Mic instrument acustic format dintr-o bară de oțel în formă de U, care vibrează la lovire, emițând de obicei nota muzicală „la” și servind la acordarea instrumentelor muzicale sau la indicarea tonului pentru un ansamblu coral. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) la același diapazon cu cineva = a se afla în aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească cu cineva; a fi (sau a se pune) de acord cu cineva. 2. (Adesea fig.) Totalitatea sunetelor pe care le poate produce vocea omenească sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai jos până la cel mai înalt; întindere, registru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diapason.
DIAPEDÉZĂ s. f. (Fiziol.) Trecere a globulelor albe prin pereții vaselor capilare, determinată de digestie sau de o infecție. [Pr.: di-a-] – Din fr. diapédèse.