Toate definitiile
FLUIDIZÁ, fluidizez, vb. I. Tranz. A efectua o fluidizare. [Pr.: flu-i-] – Din fr. fluidiser.
FLUIDIZÁNT, fluidizanți, s. m. Fluidifiant. [Pr.: flu-i-] – Fluidiza + suf. -ant.
FLUIDIZÁRE, fluidizări, s. f. Acțiunea de a fluidiza și rezultatul ei; procedeu industrial de trecere forțată a unui fluid printr-un strat de pulbere cu o viteză convenabilă pentru a aduce sistemul solid-fluid într-o stare pseudolichidă cu proprietăți asemănătoare lichidelor. [Pr.: flu-i-] – V. fluidiza.
FLUIDIZÁT, -Ă, fluidizați, -te, adj. Care a devenit fluid (1). [Pr.: flu-i-] – V. fluidiza.
FLUIDIZÓR, fluidizoare, s. n. Aparat folosit pentru fluidizare. [Pr.: flu-i-] – Fluidiza + suf. -or.
FLUIERÁ, flúier, vb. I. Intranz. I. 1. A emite un sunet asemănător cu al fluierului (1) sau o combinație (melodică) de sunete, suflând printre buze sau printre degetele băgate în gură. ◊ Compus: fluieră-vânt s. m. invar. = om care își pierde vremea, care umblă haimana. ♦ (Despre unele păsări) A scoate sunete asemănătoare cu ale fluierului (1). ♦ Tranz. (La spectacole, manifestări sportive etc.) A-și manifesta dezaprobarea sau aprobarea prin fluierături. 2. A cânta din fluier (1). 3. A emite sunete ascuțite întrebuințând un instrument special, mai ales pentru semnalizare. II. (Despre vânt, furtună, vijelie etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ascuțit și puternic; a șuiera. [Pr.: flu-ie-] – Din fluier.
FLUIERÁR, fluierari, s. m. 1. Persoană care cântă din fluier (1); fluieraș (2). 2. (Reg.) Meșter care face fluiere (1). 3. Nume dat mai multor păsări care emit sunete ca ale fluierului (1), dintre care cea mai cunoscută are capul și spatele negru cu pete galbene-aurii, ciocul lung și subțire și picioarele lungi (Charadrius pluvialis). [Pr.: flu-ie-] – Fluier + suf. -ar.
FLUIERÁȘ, (1) fluierașe, s. n., (2) fluierași, s. m. 1. S. n. Diminutiv al lui fluier. 2. S. m. Fluierar (1). [Pr.: flu-ie-] – Fluier + suf. -aș.
FLUIERĂTÓR, -OÁRE, fluierători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care fluieră. 2. S. f. Fluier (2). 3. S. f. Plantă erbacee cu flori galbene-verzui și cu fructe bace roșii (Tamus communis). [Pr.: flu-ie-] – Fluier + suf. -ător.
FLUOMÉTRU, fluometre, s. n. Instrument folosit pentru măsurarea debitelor de fluide. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluomètre.
FLUORESCEÍNĂ s. f. Colorant organic fluorescent, obținut din rezorcină și acid ftalic. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorescéine.
FLUORESCÉNȚĂ, fluorescențe, s. f. Proprietatea pe care o au unele substanțe de a emite lumină cât timp sunt iradiate cu radiații luminoase sau ultraviolete. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorescence.
FLUORFOSGÉN s. n. Substanță toxică sufocantă de luptă. [Pr.: flu-or-] – Din fr. fluorphosgène.
FLUORHÍDRIC adj. (În sintagma) Acid fluorhidric acid format prin combinarea fluorului cu hidrogenul, care se prezintă sub formă de gaz incolor, toxic și care atacă, în soluție apoasă, majoritatea metalelor și sticla. [Pr.: flu-or-] – Din fr. fluorhydrique.
FLUORIMÉTRU, fluorimetre, s. n. Instrument folosit pentru măsurarea concentrațiilor slabe ale substanțelor fluorescente. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorimètre.
FLUORÍNĂ s. f. Fluorură naturală de calciu, care se găsește sub formă de cristale cubice, transparente, incolore sau de culoare verde, galbenă, roz, violet. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorine.
FLUORIZÁRE, fluorizări, s. f. Acțiunea de a fluoriza și rezultatul ei. [Pr.: flu-o-] – V. fluoriza.
FLUOROGRAFÍE s. f. Procedeu fotografic de gravură pe sticlă, realizat cu ajutorul acidului fluorhidric. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorographie.
FLUOROSCÓP, fluoroscoape, s. n. Aparat folosit pentru determinarea vizuală a intensității fluorescenței. ♦ Ecran fluorescent care transformă radiațiile invizibile în radiații vizibile. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluoroscope.
FLUORÓZĂ, fluoroze, s. f. Intoxicație cronică cu fluor, provocată de prezența acestuia în cantități prea mari în apă de băut. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorose.
FLUORURÁT, -Ă, fluorurați, -te, adj. (Chim.) Care conține fluor. [Pr.: flu-o-] – Din fluorură.
FLUORÚRĂ, fluoruri, s. f. Compus al fluorului cu un element chimic sau cu un radical organic; sare a acidului fluorhidric. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorure.
FLUȘTURÁ, flúștur, vb. I. Tranz. A flutura (4). – Et. nec.
FLUȘTURÁTEC, -Ă adj. v. flușturatic.
FLUȘTURÁTIC, -Ă, flușturatici, -ce, adj., s. m. și f. (Om) nestatornic, nebunatic, zvăpăiat; ușuratic, fluturatic. [Var.: flușturátec, -ă adj.] – Fluștura + suf. -atic.
FLÚTTER s. n. Pulsație accelerată. ◊ Flutter arterial = afecțiune cardiacă manifestată printr-un ritm rapid și regulat, determinat de contracțiile frecvente și regulate ale atriilor. [Pr.: fláter] – Cuv. engl.
FLÚTUR s. m. v. fluture.
FLUTURÁ, flútur, vb. I. 1. Intranz. (Despre insecte, păsări etc.) A mișca, a bate din aripi; p. ext. a zbura. 2. Intranz. (Despre steaguri, haine, plete etc.) A se mișca, a se legăna în vânt; a fâlfâi. 3. Intranz. (Reg.; cu determinările „din cap” sau „din coarne”) A mișca, a scutura, a da din cap sau (despre vite) din coarne. ◊ Compus: flutură- vânt s. m. invar. = om neserios, nestatornic, derbedeu, vagabond. 4. Tranz. A mișca un obiect încoace și încolo, a agita în aer, a face să fâlfâie; a fluștura. ♦ A învârti prin aer (amenințător) o sabie, un băț etc. – Din fluture.
FLUTURÁRE, fluturări, s. f. 1. Acțiunea de a flutura și rezultatul ei; fâlfâire, fluturat. 2. Oscilație a structurilor elastice ale unui avion, produsă de forțele aerodinamice. – V. flutura.
FLUTURÁȘ, fluturași, s. m. 1. Diminutiv al lui fluture; fluturel. 2. (La pl.) Fluture (2). 3. Bandă de hârtie care cuprinde un text menit să înlocuiască, să rectifice sau să completeze un pasaj dintr-o lucrare. – Fluture + suf. -aș.