Toate definitiile
GRĂPÁT s. n. Faptul de a grăpa; grăpare, grăpătură, boronit. – V. grăpa.
GRĂPĂTÚRĂ, grăpături, s. f. (Rar) Grăpat. – Grăpa + suf. -ătură.
GRĂPÍȘ adv. Dificil, anevoie. ◊ Expr. Târâș-grăpiș = cu mare greutate, anevoie. – Grapă + suf. -iș.
GRĂSÁN, -Ă, grăsani, -e, adj. (Depr. sau glumeț; adesea substantivat m. și f.) Augmentativ al lui gras (I 1). – Gras + suf. -an.
GRĂSÍME, grăsimi, s. f. 1. Substanță unsuroasă răspândită în țesuturile animale și în plante, formând, la om și la unele animale, primul strat de sub piele, care acoperă mușchii. 2. Pată de grăsime (1). 3. Starea, însușirea unei ființe grase (I 1). – Gras + suf. -ime.
GRĂSULÍU, -ÍE, grăsulii, adj. Cam gras (I 1), destul de gras. – Gras + suf. -uliu.
GRĂSÚN, -Ă, grăsuni, -e, adj., GRĂSÚN, grăsuni, s. m. 1. Adj. Grăsuț. 2. S. m. Porc tânăr (până la un an). – Probabil lat. *grasso, -onis. Cf. gras.
GRĂSÚȚ, -Ă, grăsuți, -e, adj. Diminutiv al lui gras (I 1); dolofan, durduliu, grăsun. – Gras + suf. -uț.
GRĂTÁR, grătare, s. n. 1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucișate sau placă de tablă găurită, alcătuind un dispozitiv folosit pentru înlesnirea pătrunderii aerului și înlăturarea cenușii în (sau din) instalațiile de ardere, pentru separarea de impurități a unor materii prime, pentru împiedicarea pătrunderii corpurilor străine în instalațiile hidrotehnice, pentru separarea bucăților mari de minereuri după mărime etc. 2. Obiect alcătuit din vergele metalice paralele, prinse într-un cadru (dreptunghiular), sau din aluminiu ondulat, pe care se frige carne, pește, ciuperci etc.; p. ext. friptură astfel preparată. ◊ Loc. adj. La grătar = (despre carne, pește, ciuperci etc.) fript pe grătar (2). 3. Obiect alcătuit din bare de lemn sau de fier paralele, servind drept ștergătoare pentru talpa încălțămintei. 4. Partea de deasupra ieslei, în formă de scară înclinată fixată de-a lungul peretelui, în care se pune fânul. 5. (Tehn.) Grilă (1). – Probabil lat. *gratarium (< *gratis = cratis).
GRĂUNCIÓR, grăuncioare, s. n. Diminutiv al lui grăunte. [Pr.: gră-un-] – Grăunte + suf. -cior.
GRĂÚNTE, grăunți, s. m. 1. Sămânța unor plante, mai ales a cerealelor; bob1, boabă. ◊ Expr. Cât un grăunte de muștar = foarte mic. 2. Mic obiect asemănător cu un grăunte (1), izolat dintr-o masă de obiecte asemănătoare sau desprins dintr-un obiect mai mare. Grăunte de sare. 3. Cristal metalic de formă neregulată care rezultă dintr-un cristal elementar în urma solidificării sau a tratamentelor termice. [Var.: grăúnț s. n., grăúnță s. f.] – Refăcut din pl. grăunți (< lat. *granuceum).
GRĂÚNȚ, grăunțe, s. n. V. grăunte.
GRĂÚNȚĂ, grăunțe, s. f. V. grăunte.
GRĂUNȚÓS, -OÁSĂ, grăunțoși, -oase, adj. Cu grăunțe, care are aspect de grăunțe; granulos. [Pr.: gră-un-] – Grăunțe (pl. lui grăunț sau grăunță) + suf. -os.
GRÂNÁR, (1, 2) grânare, s. n., (3) grânari, s. m. 1. S. n. Magazie de cereale; hambar, jitniță. 2. S. n. Fig. Ținut sau țară care produce grâne din abundență și care aprovizionează cu ele și alte țări sau alte regiuni. 3. S. m. (Înv.) Negustor de cereale. – Grâne (pl. lui grâu) + suf. -ar.
GRÂU, (1) s. m., (2) grâne (grâie), s. n. 1. S. m. Gen de plante erbacee din familia gramineelor, cu rădăcina adâncă, cu frunzele lanceolate, cu inflorescența în formă de spic, din ale căror boabe se face făină (Triticum); plantă care face parte din acest gen. ♦ Sămânța acestei plante. 2. S. n. (Adesea la pl.) Semănătură, lan, holdă de grâu (1) sau, p. gener., de cereale. ♦ (La pl.) Cereale sub formă de boabe. – Lat. granum.
GRÂULÉȚ s. m. Grâușor (1). [Pr.: grâ-u-] – Grâu + suf. -uleț.
GRÂUȘÓR s. m. 1. Diminutiv al lui grâu; grâuleț. 2. (Bot.; pop.) Untișor. [Pr.: grâ-u-] – Grâu + suf. -ușor.
GREÁ, greez, vb. I. Tranz. (Mar.) A echipa o navă cu greementul necesar. [Pr.: gre-a] – Din fr. gréer.
GREÁBĂN, grebene (grebeni), s. n. (m.) Regiune a corpului unor animale (mari) situată între gât și spinare. ♦ P. anal. Coamă a unui munte. – Din sl. grebeni „pieptene”.
GREÁRE, greări, s. f. Acțiunea de a grea și rezultatul ei. [Pr.: gre-a-] – V. grea.
GREÁT, -Ă, greați, -te, adj. (Despre nave) Care a fost echipat cu greementul necesar. [Pr.: gre-at] – V. grea.
GREÁȚĂ, grețuri, s. f. 1. Senzație neplăcută, adesea însoțită de vărsături, reprezentând reacția unor receptori nervoși din cavitatea abdominală la diverși agenți. 2. Fig. Sentiment de scârbă, de dezgust, de silă față de cineva sau de ceva. – Greu + suf. -eață.
GREBĂNÁR, grebănare, s. n. Curea a hamului care se trece peste greabănul calului. V. gâtar. – Greabăn + suf. -ar.
GREBĂNÓS, -OÁSĂ, grebănoși, -oase, adj. Care are greabănul proeminent. ♦ (Despre oameni) Care are spatele adus, încovoiat, cocoșat. – Greabăn + suf. -os.
GREBLÁ, greblez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge ceva cu grebla; a lucra, a nivela ceva cu grebla. – Din greblă.
GREBLÁRE, greblări, s. f. Acțiunea de a grebla; greblat. – V. grebla.
GREBLÁT, greblaturi, s. n. Greblare. – V. grebla.
GRÉBLĂ, greble, s. f. 1. Unealtă sau mașină agricolă cu ajutorul căreia se strâng paiele, fânul etc. sau cu care se mărunțesc bulgării de pământ, se nivelează solul etc. 2. Construcție orientată transversal pe un curs de apă, servind la oprirea buștenilor. – Din bg. greblo.
GREC, GREÁCĂ, greci, grece, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Greciei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Greciei sau grecilor, privitor la Grecia sau la greci; grecesc. ◊ Lupte greco-romane V. luptă. ♦ (Substantivat, f.) Limba greacă. – Lat. Graecus.