Toate definitiile
DISTILERÍE, distilerii, s. f. Instalație industrială pentru distilare; întreprindere care posedă asemenea instalații. – Din fr. distillerie.
DISTÍNCT, -Ă, distincți, -te, adj. 1. Care se deosebește prin anumite trăsături proprii de alte lucruri de același fel sau asemănătoare; deosebit, diferit. 2. (Adesea adverbial) Clar, evident, lămurit, deslușit. – Din fr. distinct, lat. distinctus.
DISTINCTÍV, -Ă, distinctivi, -e, adj. Care caracterizează un lucru în mod exclusiv; prin care un lucru se distinge, diferă de altul; care servește pentru recunoaștere; caracteristic. – Din fr. distinctif.
DISTINCȚIÚNE s. f. v. distincție.
DISTÍNGE, disting, vb. III. 1. Tranz. și refl. A (se) deosebi de altcineva sau de altceva prin trăsături specifice. 2. Refl. A se remarca, a ieși în evidență prin meritele, rezultatele, realizările sale. ♦ Tranz. A acorda cuiva o distincție, un premiu pentru meritele sale. 3. Tranz. A vedea limpede, lămurit; a observa. – Din fr. distinguer, lat. distinguere.
DISTÍNGERE, distingeri, s. f. (Rar) Faptul de a (se) distinge. – V. distinge.
DISTÍNS, -Ă, distinși, -se, adj. 1. Care se remarcă prin însușirile sale, care iese din comun; deosebit, remarcabil; (despre oameni) ilustru, eminent. 2. (Despre oameni și manifestările lor) Plin de distincție (2). ◊ (În formule de adresare) Distinsă doamnă! ◊ (În formule de încheiere sau, rar, de introducere a scrisorilor) Primiți, vă rog, distinse salutări. – V. distinge.
DISTÓM, distomi, s. m. (Biol.) Denumire veche a unui gen de viermi paraziți de tipul gălbezei (1); p. restr. gălbează (1). – Din fr. distome.
DISTOMATÓZĂ, distomatoze, s. f. (Med.) Boală determinată de infestarea omului cu diferiți distomi; p. restr. gălbează (2). – Din fr. distomatose.
DISTONÁ, pers. 3 distonează, vb. I. Intranz. A fi în dezacord, a nu se potrivi cu ansamblul sau cu restul. ♦ Spec. (Despre sunete muzicale) A suna fals. – Din it. distonare.
DISTONÁNT, -Ă, distonanți, -te, adj. Care distonează; strident; fals. – Distona + suf. -ant.
DISTONÁNȚĂ, distonanțe, s. f. Faptul de a distona, caracterul a ceea ce distonează. – Distona + suf. -anță.
DISTONÁRE, distonări, s. f. Acțiunea de a distona și rezultatul ei. – V. distona.
DISTONÍE, distonii, s. f. Dereglare funcțională a sistemului nervos vegetativ. – Din fr. dystonie.
DISTORSIOMÉTRU, distorsiometre, s. n. (Electron.) Aparat pentru măsurarea distorsiunilor armonice. [Pr.: -si-o-] – Din fr. distorsiomètre.
DISTORSIONÁ, distorsionéz, vb. I. Intranz. (Despre aparate) A produce distorsiune (1). [Pr.: -si-o-] – De la distorsiune.
DISTORSIONÁRE, distorsionări, s. f. Acțiunea de a distorsiona. [Pr.: -si-o-] – V. distorsiona.
DISTORSIONÁT, -Ă, distorsionați, -te, adj. Care prezintă distorsiuni. [Pr.: -si-o-] – Din distorsiune.
DISTORSIÚNE, distorsiuni, s. f. 1. Abatere (supărătoare) a unei oscilații, a unei imagini etc. de la forma inițială. 2. Răsucire, torsiune convulsivă a unor părți ale corpului. [Pr.: -si-u-] – Din fr. distorsion, lat. distorsio, -onis.
DISTRACTÍV, -Ă, distractivi, -e, adj. Care distrează (1); plăcut, amuzant. – Din distracție (după atracție – atractiv).
DISTRÁCȚIE, distracții, s. f. 1. Ceea ce distrează, ceea ce produce destindere sufletească; amuzament, petrecere; agrement. 2. Lipsă de atenție, de concentrare. – Din fr. distraction, lat. distractio.
DISTRÁGE, distrág, vb. III. Tranz. A abate atenția cuiva de la un lucru, de la o preocupare, de la o grijă etc.; a distra. [Part. distras] – Din fr. distraire (după trage).
DISTRÁGERE s. f. (Rar) Acțiunea de a distrage. – V. distrage.
DUÉL, dueluri, s. n. Luptă care se desfășoară (după un anumit cod) între două persoane înarmate, în prezența unor martori și care are drept scop tranșarea unui diferend personal. ♦ Luptă în care artileriile celor două armate inamice trag simultan una asupra celeilalte. ♦ Fig. Polemică vie care are loc între două persoane, două publicații etc. – Din fr. duel, lat. duellum.
DUELÁ, duelez, vb. I. Intranz. și refl. recipr. A se lupta în duel. [Pr.: du-e-] – Din duel. Cf. it. duellare.
DUELGÍ, duelgesc, vb. IV. Refl. (recipr.) (Înv.) A avea mania de a se duela. [Pr.: du-el-] – Din duelgiu (derivat regresiv).
DUELGÍU, duelgii, s. m. (Înv.) Persoană care are mania de a se duela, care se duelează cu orice prilej. [Pr.: du-el-] – Duel + suf. -giu.
DUELÍST, dueliști, s. m. (Rar) Persoană care se bate în duel. [Pr.: du-e-] – Din fr. duelliste.
DUÉT, duete, s. n. Compoziție muzicală sau parte a unei compoziții muzicale care se execută pe două voci sau la două instrumente; grup vocal sau instrumental care execută o asemenea compoziție; duo. – Din it. duetto.
DUGHEÁNĂ, dughene, s. f. (Depr.) Prăvălie mică, sărăcăcioasă. [Pl. și: dugheni] – Din tc. dükkân.