Toate definitiile
DISLEXÍE, dislexii, s. f. (Med.) Tulburare la citit manifestată prin modificarea cuvintelor, prin greșeli de lectură etc. – Din fr. dyslexie.
DISLOCÁ, dislóc, vb. I. Tranz. și refl. A (se) mișca din locul unde se afla, a (se) deplasa, a (se) desprinde (din întregul din care face parte). ♦ Refl. (Despre straturi geologice) A-și modifica poziția inițială (orizontală). ♦ Tranz. și refl. (Med.) A (se) deplasa (un os sau un membru) din articulații. ♦ Tranz. A deplasa trupele dintr-un loc în altul, a le schimba dintr-o garnizoană în alta. ♦ Tranz. A separa doi termeni ai unui grup sintactic prin introducerea între ei a unui cuvânt sau a mai multor cuvinte. – Din fr. disloquer, lat. dislocare.
DISLOCÁT, -Ă, dislocați, -te, adj. Care a fost mișcat, deplasat, desprins din locul în care se afla. – V. disloca.
DISLOCÁȚIE, dislocații, s. f. (Rar) Dislocare. – Din fr. dislocation.
DISMENORÉE s. f. Menstruație însoțită de dureri. – Din fr. dysménorrhée.
DISMENORÉIC, -Ă, dismenoreici, -ce, adj. (Med.) Cu caracter de dismenoree. [Pr.: -re-ic] – Din fr. dysménorrhéique.
DISMNEZÍE, dismnezii, s. f. (Med.) Slăbire a memoriei. – Din fr. dysmnésie.
DISOCIÁ, disociez, vb. I. Tranz. 1. (Chim.) A scinda în mod reversibil o moleculă în molecule mai simple sau în ioni; a descompune temporar și reversibil o combinație. ◊ Refl. Atomii se disociază. 2. A despărți, a separa, a delimita între ele noțiuni, probleme, idei care formează de obicei un ansamblu unic. [Pr.: -ci-a] – Din fr. dissocier, lat. dissociare.
DISOCIÁBIL, -Ă, disociabili, -e, adj. Care poate fi disociat. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. dissociable.
DISOCIABILITÁTE s. f. Însușirea de a fi disociabil. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. dissociabilité.
DISOCIATÍV, -Ă, disociativi, -e, adj. Care disociază. [Pr.: -ci-a-] – Disocia(t) + suf. -iv.
DISOCIÁȚIE, disociații, s. f. Disociere. ♦ Rezultatul unei disocieri. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. dissociation, lat. dissociatio.
DISOCIÉRE, disocieri, s. f. Acțiunea de a (se) disocia și rezultatul ei; disociație. [Pr.: -ci-e-] – V. disocia.
DISOLÚT, -Ă, disoluți, -te, adj. (Livr.) Corupt, decăzut. – Din fr. dissolu, lat. dissolutus.
DIRÉCT, -Ă, direcți, -te, adj., s. f., adv. 1. Adj. Care duce la țintă, de-a dreptul, fără ocol; drept. ◊ În linie directă = din tată în fiu, în linie dreaptă de rudenie. 2. S. f. Lovitură dată de un boxer cu mâna întinsă drept înainte. 3. Adv. De-a dreptul, fără ocol. 4. Adj. Care se face, are loc fără intermediar sau fără ascunzișuri, fățiș; nemijlocit. ◊ Vot direct = vot exprimat prin participarea la urnă a fiecărui cetățean. Impozit direct = impozit asupra venitului sau proprietății, perceput pe baza unor roluri nominale. Complement direct = complement care determină un verb tranzitiv. Vorbire directă sau stil direct = procedeu sintactic și stilistic de redare fidelă a spuselor sau gândurilor cuiva. 5. Adv. Fără intermediar, în mod nemijlocit; fără ascunzișuri, fățiș. ◊ Expr. A fi (sau a face) direct răspunzător (de ceva) = a răspunde (sau a face să răspundă) personal și integral (de faptele sale). 6. Adv. (În sintagma) Mărimi direct proporționale = mărimi al căror raport este de asemenea natură încât creșterea sau scăderea uneia de un număr de ori provoacă creșterea sau scăderea celeilalte de același număr de ori. – Din fr. direct, lat. directus.
DISOLUTÍV, -Ă, disolutivi, -e, adj. (Franțuzism) Care descompune, dezagregă sau degradează. – Din fr. dissolutif.
DISOLÚȚIE, disoluții, s. f. (Franțuzism) Descompunere, dezagregare; decădere, degradare. – Din fr. dissolution.
DISONÁNT, -Ă, disonanți, -te, adj. (Adesea fig.) Care sună neplăcut, care reprezintă o disonanță. – Din fr. dissonant.
DISONÁNȚĂ, disonanțe, s. f. (Muz.) Lipsă de consonanță, de armonie între sunete; asociere de sunete de înălțimi diferite. ♦ Asociere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte; cacofonie. ♦ P. gener. Lipsă de armonie. – Din fr. dissonance, lat. dissonantia.
DISPARÁT, -Ă, disparați, -te, adj. Lipsit de legătură, de armonie, de simetrie. – Din fr. disparate, lat. disparatus.
DISPÁRE vb. III v. dispărea.
DISPARÉNT, -Ă, disparenți, -te, adj. Care este pe cale să dispară. – Dispărea + suf. -ent (după apărea – aparent).
DISPARITÁTE s. f. (Livr.) Lipsă de legătură, de armonie, de potrivire între elemente. – Din fr. disparité.
DISPARÍȚIE, dispariții, s. f. Faptul de a nu mai (putea) fi văzut sau găsit; făptui de a înceta să mai existe, să mai trăiască. ◊ Loc. vb. A fi pe cale (sau în curs) de dispariție = a fi pe punctul de a dispărea. – Din fr. disparition.
DISPĂREÁ, dispár, vb. II. Intranz. 1. A se face nevăzut, a ieși din câmpul vizual, a nu mai putea fi văzut (deși continuă să existe), a pieri (dinaintea ochilor). ♦ A se pierde fără urmă, a nu mai putea fi găsit. 2. A înceta să mai existe; a se stinge, a pieri. ♦ (Despre ființe) A muri. [Var.: dispáre vb. III] – Din fr. disparaître (după părea).
DISPĂRÚT, -Ă, dispăruți, -te, adj. 1. De a cărui soartă nu se mai știe nimic. ◊ Expr. A fi dat dispărut = (în timp de război) a fi considerat ca pierdut fără urmă. 2. Care a încetat să mai existe, care a pierit, care s-a stins. ♦ (Despre ființe; adesea substantivat) Mort. – V. dispărea. Cf. fr. disparu.
DISPÉCER, dispeceri, s. m. Tehnician sau sistem automat care urmărește, coordonează și reglementează operativ mersul producției dintr-o întreprindere, care supraveghează mișcarea trenurilor pe o anumită porțiune a liniei etc. – Din engl., fr. dispatcher.
DISPECERÁT, dispecerate, s. n. Serviciu în care își desfășoară activitatea dispecerul. – Din dispecer.
DISPENSÁ, dispenséz, vb. I. 1. Refl. A se lipsi de cineva sau de ceva; a renunța la... 2. Tranz. A scuti pe cineva de o obligație, de o îndatorire etc. – Din fr. dispenser, lat. dispensare.
DISPENSÁBIL, -Ă, dispensabili, -e, adj. De care cineva se poate dispensa; pentru care se poate acorda o dispensă. – Din fr. dispensable.