Toate definitiile
DISPREȚUÍRE, disprețuiri, s. f. Acțiunea de a disprețui. [Var.: (înv.) desprețuíre s. f. ) – V. disprețui.
DISPREȚUÍT, -Ă, disprețuiți, -te, adj. Care este tratat cu dispreț; desconsiderat. – V. disprețui.
DISPROPÓRȚIE, disproporții, s. f. Lipsă de proporție între mai multe elemente comparabile; deosebire, nepotrivire flagrantă. – Din fr. disproportion.
DISPROPORȚIONÁL, -Ă, disproporționali, -e, adj. Disproporționat. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. disproportionnel.
DISPROPORȚIONALITÁTE, disproporționalități, s. f. Însușirea de a fi disproporțional. [Pr.: -ți-o-] – Din germ. Disproportionalität.
DISPROPORȚIONÁT, -Ă, disproporționați, -te, adj. (Despre mai multe elemente comparabile) Lipsit de proporție; nepotrivit (de mare sau de mic). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. disproportionné.
DISPRÓSIU s. n. Element chimic din grupul lantanidelor. – Din fr. dysprosium.
DISPROTEINEMÍE, disproteinemii, s. f. (Med.) Dereglare a echilibrului proteinic. [Pr.: -te-i-] – Din fr. dysprotéinémie.
DISPÚNE, dispún, vb. III. 1. Tranz. A hotărî, a decide; a ordona. 2. Intranz. A avea la dispoziție, a avea posibilitatea de a utiliza ceva sau pe cineva după propria dorință. 3. Intranz. A ieși învingător într-o competiție sportivă, într-un meci; a învinge. 4. Tranz. A așeza într-o anumită ordine; a aranja. 5. Refl. A căpăta o bună dispoziție, a deveni vesel; a se înveseli. – Din fr. disposer, lat. disponere (după pune).
DISPÚNERE, dispuneri, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) dispune și rezultatul ei. – V. dispune.
DISPÚS, -Ă, dispuși, -se, adj. Aflat într-o situație sau într-o stare sufletească potrivită pentru a face un lucru; înclinat să... gata să... Expr. A fi (bine) dispus = a) a avea bună dispoziție, a fi vesel, mulțumit; b) a fi ușor amețit de băutură. A fi rău (sau prost) dispus = a fi într-o stare sufletească rea. – V. dispune.
DISPUTÁ, dispút, vb. I. 1. Tranz. (Despre persoane, grupări sau colectivități; construit cu dativul pronumelui) A lupta pentru dobândirea unui lucru, pentru întâietate, a fi în concurență, în rivalitate pentru...; a rivaliza. 2. Refl. (Despre întreceri, competiții sportive) A avea loc; a se desfășura. – Din fr. disputer, lat. disputare.
DISPUTÁBIL, -Ă, disputabili, -e, adj. Care poate fi disputat. – Din fr. disputable.
DISPUTÁRE, disputări, s. f. Faptul de a (se) disputa (2). – V. disputa.
DISPUTÁT, -Ă, disputați, -te, adj. Care dă naștere la discuții vii, controversate. Problemă disputată. ♦ (Despre întreceri, competiții) Care dă naștere la o luptă vie pentru obținerea victoriei. – V. disputa.
DISPÚTĂ, dispute, s. f. 1. Discuție în contradictoriu între două sau mai multe persoane ori grupuri de persoane; controversă; p. ext. ceartă. 2. Luptă pentru întâietate, pentru tranșarea în favoarea sa a unei rivalități; spec. Întrecere sportivă; desfășurare a unei întreceri sportive. – Din fr. dispute.
DISRITMICITÁTE s. f. (Rar) Lipsă de ritmicitate. – Dis- + ritmicitate.
DISTÁNT, -Ă, distanți, -te, adj. (Despre oameni) Care este de o politețe rece și puțin comunicativă în relațiile cu ceilalți, care este rezervat; (despre atitudinea, manifestările oamenilor) care exprimă, trădează pe omul distant. – Din fr. distant.
DISTANȚÁ, distanțéz, vb. I. 1. Tranz. A lăsa o anumită distanță între două sau mai multe ființe sau lucruri; a rări. 2. Refl. A se depărta (de un punct fix, de cineva sau de ceva); a lăsa în urmă, la o distanță (tot mai) apreciabilă (pe cineva sau ceva). ♦ Fig. A se deosebi (în mod sensibil) de cineva în idei, în concepții etc.; a întrece, a depăși pe cineva ca valoare. – Din fr. distancer.
DISTANȚÁRE, distanțări, s. f. Faptul de a (se) distanța. – V. distanța.
DISTANȚÁT, -Ă, distanțați, -te, adj. Care este separat unul de altul; care se află la distanță unul de altul. – V. distanța.
DISTANȚIÉR, distanțiere, s. n. 1. Piesă care are funcțiunea de a menține distanța reglementară dintre două piese, două elemente etc. 2. Instrument care servește la măsurarea distanțelor mici dintre nave. [Pr.: -ți-er] – Distanță + suf. -ier.
DISTÉN s. n. Silicat natural de aluminiu, de culoare albăstruie sau gălbuie și cu luciu sidefiu. – Din fr. disthène.
DISTÍH, distihuri, s. n. Grup de două versuri cu structură metrică de obicei deosebită și care împreună alcătuiesc o strofă cu sens de sine stătător. – Din fr. distique, lat. distichon.
DISTILÁ, distilez, vb. I. Tranz. A trece un lichid în stare de vapori prin fierbere și a condensa vaporii astfel obținuți (pentru a separa un component lichid). – Din fr. distiller, lat. distillare.
DISTILÁBIL, -Ă, distilabili, -e, adj. Care poate fi distilat. – Din fr. distilable.
DISTILÁRE, distilări, s. f. Acțiunea de a distila. – V. distila.
DISTILÁT, -Ă, distilați, -te, adj. Care a fost supus distilării; obținut prin distilare. ♦ (Substantivat, n.) Produs obținut prin distilare. – V. distila.
DISTILATÓR, -OÁRE, distilatori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană calificată în operația de distilare. 2. S. n. Aparat cu care se face distilarea. – Din fr. distillateur.
DISTILÁȚIE, distilații, s. f. Distilare. – Din fr. distillation.