Toate definitiile

DURDULÍU, -ÍE, durdulii, adj. (Despre ființe și parți ale lor) Gras (1), rotofei, dolofan; bucălat; durd. – Durd + suf. -uliu.

DUREÁ, pers. 3 doáre, vb. II. Tranz. 1. A face să simtă o suferință fizică. ◊ Expr. A atinge pe cineva unde-l doare = a spune cuiva în mod intenționat ceva neplăcut, supărător, dureros; a aduce în discuție un subiect neplăcut pentru interlocutor. ♦ (Despre părți ale corpului, răni, lovituri) A produce cuiva o suferință fizică. ◊ Expr. A-l durea (pe cineva) inima (sau sufletul) = a-i părea (cuiva) rău, a fi mâhnit. Nu-l doare (nici) capul sau nici capul nu-l doare = nu se sinchisește, nu-i pasă, puțin îi pasă. 2. Fig. A produce cuiva o suferință morală; a mâhni, a întrista. – Lat. dolere.

DURÉRE, dureri, s. f. 1. Suferință fizică suportată de cineva. 2. Fig. Suferință morală; mâhnire, întristare. ◊ Loc. adv. Cu durere = îndurerat, trist. – V. durea.

DURERÓS, -OÁSĂ, dureroși, -oase, adj. Care provoacă sau exprimă durere (fizică ori morală). ♦ (Adverbial) Cu (sau de) durere; îndurerat. – Durere + suf. -os.

DURIFICÁ, durific, vb. I. Tranz. și refl. A (se) face (mai) dur¹ (1), mai tare. – Din dur¹.

DURIFICÁRE, durificări, s. f. Acțiunea de a (se) durifica – V. durifica.

DURILÓN, duriloane, s. n. (Franțuzism.) Bătătură (2). – Din fr. durillon.

DURÍT s. n. Mineral organic amorf, de culoare neagră-cenușie, dur și mat, component al cărbunilor de pământ. – Din fr. durit.

DURITÁTE, durități, s. f. 1. Calitatea, însușirea de a fi dur¹ (1), proprietate a unui material prin care se exprimă gradul de rezistență la zgâriere, străpungere, deformare. 2. Proprietatea unei ape de a conține săruri (de calciu și magneziu) peste limita admisă pentru o apă potabilă sau industrială. 3. (Atitudine, gest, vorbă plină de) asprime, severitate, violență, cruzime. – Din fr. dureté, lat. duritas, -atis.

DURÍȚĂ, durițe, s. f. Diminutiv al lui dură. – Dură + suf. -iță.

DURLÍGI s. m. pl. (Reg.) Papuci de casă (din lână sau postav); târlici. – Cf. târlici.

DURMÍ vb. IV v. dormi.

DUROFLÉX s. n. Material flexibil și dur folosit în industria încălțămintei. – Dur + flex[ibil].

DUROSCÓP, duroscoape, s. n. Aparat care servește la măsurarea durității unui metal. – Din fr. duroscope.

DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. și tranz. Fig. A vorbi repede, fără întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. – Dur² + suf. -ui.

DURUÍRE, duruiri, s. f. Acțiunea de a durui și rezultatul ei. – V. durui.

DURUÍT, dăruituri, s. n. Faptul de a durui; zgomot produs de ceva care duruie; huruit, huruitură, duruitură. – V. durui.

DURUITÚRĂ, duruituri, s. f. Duruit. [Pr.: -ru-i-] – Durui + suf. -tură.

DURÚT s. n. (Pop.) Faptul de a durea. – V. durea.

DUS¹ s. n. (Rar) Faptul de a (se) duce; plecare. – V. duce.

DUS², -Ă, duși, -se, adj. 1. Plecat (fără a se mai întoarce); p. ext. mort. ◊ Expr. A dormi dus = a dormi foarte adânc. ♦ (Despre unități de timp și despre acțiuni) Trecut, dispărut (pentru totdeauna). ♦ (Despre ochi) Care este adâncit în orbite (de oboseală, boală, supărare etc.). 2. Fig. Desprins de realitate; absent, îngândurat. ◊ Loc. adv. și adj. Dus pe gânduri = îngândurat. – V. duce.

DUȘ, dușuri, s. n. 1. Instalație sanitară sau tehnică prin care se asigură țâșnirea reglabilă și concomitentă a mai multor jeturi mici de apă. 2. Ansamblu de jeturi de apă realizate cu ajutorul dușului (1); p. ext. spălare etc. făcută prin acest mijloc. ♦ Fig. Vorbă, veste, întâmplare neașteptată și neplăcută. – Din fr. douche.

DÚȘCĂ, duște, s. f. Cantitate de băutură (alcoolică) care se poate bea dintr-o singură înghițitură. ◊ Expr. A da (de) dușcă = a bea dintr-o singură înghițitură sau fără să se oprească. – Din scr. dušak (gen. duška).

DUȘMÁN, -Ă, dușmani, -e, s. m. și f., adj. 1. (Persoană) care are o atitudine ostilă, răuvoitoare față de ceva sau de cineva, care urăște ceva sau pe cineva; vrăjmaș. 2. Inamic (1) (în război). [Acc. și: (reg.) dúșman] – Din tc. düșman.

DUȘMÁNCĂ, dușmance, s. f. Dușmană. – Dușman + suf. -că.

DUȘMĂNÉSC, -EÁSCĂ, dușmănești, adj. (Înv.) Al dușmanilor, privitor la dușmani. ♦ Dușmănos. – Dușman + suf. -esc.

DUȘMĂNÉȘTE adv. În mod ostil, cu dușmănie, ca un dușman. – Dușman + suf. -ește.

DUȘMĂNÍ, dușmănesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A avea sentimente de ură față de cineva (sau de ceva); a (se) urî. – Din dușman.

DUȘMĂNÍE, dușmănii, s. f. Sentiment de ură față de cineva sau de ceva; relații pline de ură între persoane; vrăjmășie. – Dușman + suf. -ie.

DUȘUMEÁ, dușumele, s. f. Pardoseală de scânduri (a unei încăperi). – Din tc. döșeme.