Toate definitiile
DISERTÁ, disertez, vb. I. Intranz. (Rar) A ține o disertație. – Din fr. disserter.
DISFAGÍE, disfagii, s. f. (Med.) Dificultate în înghițirea alimentelor. – Din fr. dysphagie.
DISFAZÍE s. f. (Med.) Afazie. – Din fr. dysphasie.
DISFONÍE, disfonii, s. f. (Med.) Alterare a vocii datorită unor leziuni ale coardelor vocale, ale nervilor laringieni sau ale unor centri nervoși superiori. – Din fr. dysphonie.
DISFORÍE s. f. (Med.) Tulburare a dispoziției (3) manifestată printr-o stare (penibilă) de tristețe și frică, însoțită uneori de iritabilitate extremă și de agresivitate. – Din fr. dysphorie.
DISFÚNCȚIE, disfuncții, s. f. 1. (Med.) Tulburare a funcției unui organ, aparat sau sistem. 2. (Tehn.) Reducere a adaptării sau integrării unui subsistem la sistemul din care face parte. – Din germ. Disfunktion, it. disfunzione.
DISGRAFÍE s. f. (Med.) Perturbare patologică a scrisului, care se deformează devenind neciteț. – Din fr. dysgraphie.
DISGRAVIDÍE s. f. Tulburare patologică ce apare în cursul gravidității. – Dis- + gravidă + suf. -ie.
DISIDÉNT, -Ă, disidenți, -te, s. m. și f. Persoană care are păreri sau opinii deosebite față de colectivitatea, organizația etc. din care face parte. ◊ (Adjectival) Grup disident. [Var.: dizidént, -ă s. m. și f.] – Din fr. dissident, lat. dissidens, -ntis.
DISIDÉNȚĂ, disidențe, s. f. Atitudine, manifestare de disident. ♦ (Concr.) Grup de persoane cu opinii diferite de acelea ale majorității; sciziune formată prin acțiunea unui astfel de grup. [Var.: dizidénță s. f.] – Din fr. dissidence, lat. dissidentia.
DISIMETRÍE, disimetrii, s. f. Lipsă de simetrie; asimetrie. – Din fr. dissymétrie.
DISIMILÁ, pers. 3 disimilează, vb. I. Refl. (Despre sunetele vorbirii) A suferi o disimilație. – Din fr. dissimiler.
DISIMILÁRE, disimilări, s. f. (Fon.) Faptul de a se disimila; disimilație. – V. disimila.
DISIMILÁȚIE, disimilații, s. f. (Fon.) Modificare sau dispariție a unui sunet dintr-un cuvânt sub influența altui sunet, identic sau asemănător (din acel cuvânt); disimilare. – Din fr. dissimilation.
DISIMILITÚDINE s. f. (Rar) Lipsă de asemănare; deosebire. – Din fr. dissimilitude, lat. dissimilitudo.
DISIMULÁ, disimulez, vb. I. Tranz. A ascunde adevărata față a unui lucru, a unei situații etc. (dându-i o aparență înșelătoare); a camufla, a masca. – Din fr. dissimuler, lat. dissimulare.
DISIMULÁRE, disimulări, s. f. Acțiunea de a disimula și rezultatul ei; camuflare. mascare. – V. disimula.
DISIMULÁT, -Ă, disimulați, -te, adj. Care ascunde (sub un aspect înșelător) adevărata înfățișare a lucrurilor, a situației etc. ♦ (Despre oameni și firea lor) Închis, ascuns; fals, ipocrit. – V. disimula.
DISIMULATÓR, -OÁRE, disimulatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care disimulează. – Din fr. dissimulateur.
DISIMULÁȚIE, disimulații, s. f. (Rar) Disimulare. – Din fr. dissimulation.
DISIPATÍV, -Ă, disipativi, -e, adj. (Tehn.; despre corpuri, sisteme tehnice, instalații) Care disipează energie sau căldură. – Din fr. dissipatif.
DISIPATÓR, disipatoare, s. n. (Tehn.) Corp, sistem tehnic sau instalație care disipează energie sau căldură. – Din fr. dissipateur.
DISJÚNCT, -Ă, disjuncți, -te, adj. (Rar) Disjunctiv. ◊ (Mat.) Mulțimi disjuncte = mulțimi care nu au nici un element comun. – Din lat. disjunctus. Cf. fr. disjoint.
DISJUNCTÍV, -Ă, disjunctivi, -e, adj. Care separă, care deosebește, care exclude; disjunct. ◊ Propoziție disjunctivă = propoziție coordonată care se află într-un raport de excludere cu coordonata ei. Conjuncție disjunctivă = conjuncție care leagă propoziții sau părți de propoziție disjunctive. Judecată disjunctivă = judecată care enunță incompatibilitatea între diverse predicate ce pot fi atribuite unuia și aceluiași subiect. – Din fr. disjonctif, lat. disjunctivus.
DISJUNCTÓR, disjunctoare, s. n. Întrerupător acționat automat sau prin comandă voită, care servește la protejarea circuitului de variațiile anormale ale intensității sau tensiunii electrice. – Din fr. disjoncteur.
DISJÚNCȚIE, disjuncții, s. f. Relație logică între două enunțuri care de obicei se exclud reciproc; functor logic exprimat prin termenii disjunctivi „sau”, „ori” și „fie”. – Din fr. disjonction.
DISJÚNGE, disjúng, vb. III. Tranz. (Jur.) A despărți două litigii care fuseseră unite, spre a le cerceta și soluționa în mod separat. ♦ P. gener. A separa o chestiune de alta (aparținând aceluiași ansamblu). – Din lat. disjungere.
DISJÚNGERE, disjungeri, s. f. Acțiunea de a disjunge. – V. disjunge.
DISLALÍE s. f. (Med.) Greutate în pronunțarea cuvintelor. – Din fr. dyslalie.
DISLÉXIC, -Ă, dislexici, -ce, adj., s. m. și f. (Med.) (Bolnav) de dislexie. – Din fr. dyslexique.