Toate definitiile
DISCÉRNERE s. f. Acțiunea de a discerne. – V. discerne.
DISCHINEZÍE, dischinezii, s. f. Greutate în mișcări a unei persoane sau la mișcarea unui organ. ◊ Dischinezie biliară = încetinire a secreției biliare. – Din fr. dyscinésie.
DISCÍPOL, discipoli, s. m. Persoană care trăiește în preajma unui maestru, primind învățăturile lui și adesea continuându-le și dezvoltându-le. ♦ Persoană care adoptă, urmează și continuă doctrina, învățătura, principiile cuiva. [Var.: discípul s. m.] – Din lat. discipulus. Cf. fr. disciple.
DISCÍPUL s. m. v. discipol.
DISC-JOCKEY s. m. invar. Prezentator într-o discotecă, la radio etc. de muzică ușoară și de dans înregistrată. [Pr.: -gióchei] – Cuv. am.
DÍSCO adj. invar. (Despre muzică) De factură modernă; după care se dansează în discoteci. – Din engl., fr. disco.
DISCOBÓL, -Ă, discoboli, -e, s. m. și f. Atlet aruncător de disc1. – Din fr. discobole, lat. discobolus.
DISCOFÍL, -Ă, discofili, -e, s. m. și f. Amator de muzică înregistrată pe discuri; colecționar de discuri. – Din fr. discophile.
DISCOFILÍE s. f. Pasiune de a colecționa discuri1 (4). – Din fr. discophilie.
DISCOGRÁFIC, -Ă, discografici, -ce, adj. 1. De disc1 (4). 2. De discografie (1). – Din fr. discographique.
DISCOGRAFÍE, discografii, s. f. 1. Totalitatea discurilor1 (4) înregistrate de un cântăreț, de o formație etc. 2. (Med.) Radiografie a unui disc intervertebral. – Din fr. discographie, engl. discography.
DISCOIDÁL, -Ă, discoidali, -e, adj. Care este în formă de disc1, cu aspect de disc1. [Pr.: -co-i-] – Din fr. discoïdal.
DISCONFÓRT s. n. Lipsă de confort. ♦ Stare neplăcută de nesiguranță, de insatisfacție. – Din engl. discomfort.
DISCONTINUITÁTE, discontinuități, s. f. Lipsă de continuitate între mai multe elemente care se succedă în timp sau în spațiu; intermitență. ♦ (Mat., Fiz.) Variație bruscă și în salturi a valorii unei mărimi; trecere de la o valoare la alta, îndepărtată de ea, a unei mărimi. [Pr.: -nu-i-] – Din fr. discontinuité.
DISCONTÍNUU, -UĂ, discontinui, -ue, adj. Care este lipsit de continuitate; intermitent. [Pr.: -nu-u] – Din fr. discontinu, lat. disconnuus.
DISCOPATÍE s. f. (Med.) Denumire generică pentru afecțiunile discurilor intervertebrale. – Din fr. discopathie.
DISCORDÁ, pers. 3 discordează, vb. I. 1. Intranz. A fi în discordanță, a nu concorda, a nu se potrivi. 2. Refl. (Despre instrumente muzicale cu coarde) A se dezacorda. – Din fr. discorder, lat. discordare.
DISCORDÁNT, -Ă, discordanți, -te, adj. Nepotrivit, distonant, nearmonios, strident. ◊ Straturi discordante = straturi ale scoarței pământului ale căror suprafețe de stratificație nu sunt paralele între ele. – Din fr. discordant.
DISCORDÁNȚĂ, discordanțe, s. f. Nepotrivire flagrantă între două sau mai multe elemente, fenomene etc.; distonanță, dezacord. ♦ (Geol.) Poziția unor straturi discordante. – Din fr. discordance.
DISCORDÁRE, discordări, s. f. Acțiunea de a (se) discorda și rezultatul ei. – V. discorda.
DISCORDÁT, -Ă, discordați, -te, adj. 1. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Dezacordat. ♦ (Despre arcuri) Care nu este întins sau încordat suficient. 2. Fig. (Rar; despre oameni) Indispus, posomorât. – V. discorda.
DISCÓRDIE, discordii, s. f. Neînțelegere, dezbinare între oameni, colectivități etc.; disensiune, dezacord; p. ext. ceartă, vrajbă; dușmănie. – Din lat., it. discordia. Cf. fr. discorde.
DISCOTÉCĂ, discoteci, s. f. 1. Colecție de discuri (4); p. ext. mobilă cu rafturi în care se păstrează astfel de colecții; încăpere special dotată pentru păstrarea și audierea discurilor1. 2. Local în care se ascultă muzică modernă înregistrată și se dansează. – Din fr. discothèque.
DISCRÁZIC, -Ă, discrazici, -ce, adj. (Med.) Cu caracter de discrazie. – Din fr. dyscrasique.
DISCREDITÁRE s. f. Faptul de a (se) discredita; compromitere. – V. discredita.
DISCREDITÁT, -Ă, discreditați, -te, adj. Care și-a pierdut creditul, considerația, bunul renume; compromis. – V. discredita.
DISCREPÁNT, -Ă, discrepanți, -te, adj. Care arată o nepotrivire flagrantă, un dezacord evident, o mare deosebire. – Din it. discrepante.
DISCREPÁNȚĂ, discrepanțe, s. f. Nepotrivire sau deosebire flagrantă între două lucruri, două aspecte, două fenomene etc. – Din it. discrepanza, lat. discrepantia.
DISCRÉȚIE s. f. 1. Calitatea de a păstra o taină încredințată. ◊ Expr. A păstra discreția = a nu răspândi o știre, a nu divulga un secret încredințat. ♦ Rezervă în atitudine, reținere în vorbe și în fapte. 2. Fig. Calitatea de a nu atrage atenția, de a nu șoca (prin aspect). 3. (Fam.; în loc. adv. și expr.) La discreție = cât poftești, cât vrei, fără nici o restricție, din belșug. A fi (sau a ajunge, a rămâne, a pune, a lăsa) la discreția cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) la bunul plac, la dispoziția cuiva, supus puterii abuzive, capriciilor cuiva. [Var.: (înv.) discrețiúne s. f.] – Din fr. discrétion, lat. discretio, -onis.
DISCREȚIONÁR, -Ă, discreționari, -e, adj. (Despre puteri, prerogative, acte etc.) Care acționează, se exercită așa cum consideră cineva, fără a fi prevăzut și îngăduit de lege; care are prin lege întreaga libertate de acțiune. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. discrétionnaire.