Toate definitiile
NĂLTÚȚ, -Ă adj. v. înăltuț.
NĂLTIȘÓR, -OÁRĂ adj. v. înăltișor.
NĂLTICÉL, -EÁ, -ÍCĂ adj. v. înălticel.
NĂLBÍ vb. IV v. înălbi.
NĂJÍȚĂ s. f. v. nojiță.
NĂJÍT s. n. (Pop.) Nume generic dat nevralgiilor, durerilor de dinți, inflamațiilor urechii etc. – Din bg. nežit.
NĂIMITÓR, năimitori, s. m. (Reg.) Persoană care angajează pe cineva pentru o muncă (temporară). ♦ Persoană angajată cu plată pentru a efectua o muncă (temporară). [Pr.: nă-i-] – Năimi + suf. -tor.
NĂIMÍT, -Ă, năimiți, -te, s. m. și f., adj. (Înv. și pop.) 1. S. m. și f., adj. (Persoană) angajată cu plată pentru a efectua o muncă (temporară). 2. Adj. Care este dat sau luat cu chirie. [Pr.: nă-i-] – V. năimi.
NĂIMÍ, năimesc, vb. IV. (Înv. și pop.) 1. Tranz. și refl. A (se) angaja, a (se) tocmi pentru o muncă plătită. 2. Tranz. A închiria; a arenda. [Pr.: nă-i-. – Var.: nămí vb. IV] – Din năiem (înv. „chirie” < sl.).
NĂIMEÁLĂ, năimeli, s. f. (Înv. și reg.) Închiriere, arendare; (concr.) chirie, arendă. [Pr.: nă-i-] – Năimi + suf. -eală.
NĂIÉR, năieri, s. m. (Rar) Luntraș; corăbier. [Pr.: nă-ier] – Naie (înv. „corabie” < lat.) + suf. -ar.
NĂGĂRÚȘ s. n. (Rar) Loc unde crește (multă) năgară. – Năgară + suf. -uș.
NĂGÁRĂ s. f. 1. Plantă erbacee din familia gramineelor, caracteristică vegetației din stepe, cu paiul înalt, frunzele înguste și spicul cu fire lungi și aspre (Stipa capillata). 2. (Reg.) Colilie. 3. (Rar) Neghină. [Var.: negáră s. f.] – Et. nec.
NĂFURÍCĂ, năfurici, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina dreaptă, cu frunze penate și cu flori gălbui, dispuse în capitule mici; peliniță (Artemisia annua). – Cf. nafură.
NĂFRĂMÚȚĂ, năfrămuțe, s. f. Năfrămioară. – Năframă + suf. -uță.
NĂFRĂMÍȚĂ, năfrămițe, s. f. Năfrămioară. – Năframă + suf. -iță.
NĂFRĂMIOÁRĂ, năfrămioare, s. f. Diminutiv al lui năframă; năfrămiță, năfrămuță. – Năframă + suf. -ioară.
NĂDUȘITÓR, -OÁRE, nădușitori, -oare, adj. (Despre căldură, vreme etc.) Sufocant, apăsător. – Năduși + suf. -tor.
NĂDUȘÍT, -Ă, nădușiți, -te, adj. 1. Transpirat, asudat. 2. (Pop.) Care este pe punctul de a se sufoca, de a se îneca sau care a murit sufocat. – V. năduși.
NĂDUȘÍRE, nădușiri, s. f. (Rar) Faptul de a năduși (1); nădușeală. – V. năduși.
NĂDUȘÍ, nădușesc, vb. IV. 1. Intranz. A secreta nădușeală (1); a transpira, a asuda. 2. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) sufoca, a (se) înăbuși. – Din bg. naduša.
NĂDUȘEÁLĂ, nădușeli, s. f. 1. Faptul de a năduși (1) nădușire; (concr.) substanță lichidă secretată de glandele sudoripare; sudoare, transpirație. ◊ Expr. A-l trece pe cineva (toate) nădușelile = a) a munci din greu (transpirând din abundență); b) a fi cuprins de spaimă, de emoție. 2. (Pop.) Căldură mare, înăbușitoare; arșiță, zăpușeală, caniculă. – Năduși + suf. -eală.
NĂDÚH s. n. v. năduf.
NĂDÚF (3), nădufuri, s. n. (Pop.) 1. Senzație de greutate în respirație, care constituie simptomul mai multor boli; sufocare, înecăciune; spec. astmă. 2. Căldură mare, înăbușitoare; caniculă, arșiță, zăpușeală. 3. Supărare, necaz, ciudă, mânie. [Var.: (reg.) năduh s. n.] – Din sl. *naduch..
NĂDRĂGÉL, nădrăgei, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui nădrag. – Nădrag + suf. -el.
NĂDRĂGÁR, nădrăgari, s. m. Nume depreciativ dat de țărani orășenilor. – Nădrag + suf. -ar.
NĂDEJDUÍ vb. IV v. nădăjdui.
NĂDÉJDE, nădejdi, s. f. Încredere sau convingere că ceea ce faci ori dorești se va realiza; speranță, nădăjduire; încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine că cineva sau ceva va fi favorabil, de ajutor. ◊ Loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea. ◊ Loc. adv. De (sau cu) nădejde = așa cum trebuie, foarte bine; solid, temeinic. ◊ Loc. vb. A trage nădejde = a spera, a nădăjdui. ◊ Expr. În nădejdea... = în speranța..., bazându-se pe... A se lăsa în nădejdea (cuiva) = a conta (pe...), a se bizui (pe...). A-și pune (sau a avea) nădejdea (în cineva) = a se baza pe sprijinul (cuiva), a se încrede (în...). Slabă nădejde = puțin probabil, nesigur. ♦ (Concr.) Ceea ce dă încredere, certitudinea că se va realiza dorința cuiva. – Din sl. nadežda.
NĂDĂJDUÍRE, nădăjduiri, s. f. (Rar) Speranță, nădejde (1). – V. nădăjdui.
NĂCLĂÍT, -Ă, năclăiți, -te, adj. Îmbibat sau acoperit cu o substanță cleioasă, unsuroasă, murdară; năclăios. ♦ (Rar; despre sânge) închegat, coagulat. – V. năclăi.