Toate definitiile
NAMIÉZ s. n. v. namiază.
NĂSÁDĂ, năsade, s. f. 1. (Pop.; colectiv) Snopi de cereale desfăcuți și împrăștiați pe arie pentru a fi treierați (cu vitele). ♦ (Reg.) Teanc. 2. (Reg.) Arie (unde se treieră cerealele). – Din năsădi (derivat regresiv).
NĂRUÍT, -Ă, năruiți, -te, adj. Dărâmat, surpat, prăbușit; spec. (despre construcții) ruinat. – V. nărui.
NĂRUÍRE, năruiri, s. f. Acțiunea de a (se) nărui și rezultatul ei. ♦ (Înv.; concr.) Ruină, dărâmătură (a unei construcții). – V. nărui.
NĂRUÍ, nắrui, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) dărâma, a (se) surpa, a (se) prăbuși; spec. a (se) ruina. ♦ Refl. (Despre ființe) A se prăbuși cu toată greutatea corpului; p. ext. a muri (prăbușindu-se). – Et. nec.
NĂRTÓS, -OÁSĂ, nărtoși, -oase, adj. (Rar) Cu nasul mare; năsos, năsut. ♦ Fig. Mândru; arogant. – Cf. nărtilă.
NĂRTÍLĂ s. m. sg. (Reg.) Năsăilă. – Cf. nărtos.
NĂRÓD, -OÁDĂ adj., s. m. și f. v. nerod.
NĂRÂNZÁT, -Ă adj. v. naramzat.
NĂRÂMZÁT, -Ă adj. v. naramzat.
NĂRĂVÍT, -Ă, nărăviți, -te, adj. (Pop.) Care are deprinderi, apucături rele: prost crescut, grosolan. ♦ Spec. (Despre cai sau alte animale) Nărăvaș. ♦ Care este deprins, obișnuit cu ceva. – V. nărăvi.
NĂRĂVÍRE, nărăviri, s. f. (Pop.) Faptul de a (se) nărăvi. – V. nărăvi.
NĂRĂVÍE, nărăvii, s. f. (Reg.) Nărav (1). – Nărav + suf. -ie.
NĂRĂVÍ, nărăvesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A lua sau a face să ia un obicei rău; a (se) deprinde, a (se) învăța cu nărav (1). 2. Refl. și tranz. (Înv. și pop.) A (se) obișnui, a (se) deprinde. 3. Refl. recipr. (Înv. și reg.) A cădea de acord; a se înțelege, a se împăca. – Din nărav.
NĂRĂVEÁLĂ, nărăveli, s. f. 1. (Pop.) Nărav (1). 2. (Reg.; în expr.) Om cu (sau de) nărăveală = om cu care te poți împăca, te poți înțelege. – Nărăvi + suf. -eală.
NĂRĂVÁȘ, -Ă, nărăvași, -e, adj. (Despre cai sau alte animale) Care nu se lasă strunit, care mușcă, azvârle din picioare etc.; vicios, arțăgos. – Nărav + suf. -aș.
NĂRÁV, năravuri, s. n. 1. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu, nărăveală, nărăvie. ◊ Expr. A (se) învăța cu nărav = a (se) obișnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său. 2. (Înv. și pop.) Deprindere, obicei; fel de a fi, comportare. ♦ Fire, temperament. – Din sl. nravŭ. Cf. bg. nărav.
NĂRÁMZĂ s. f. v. naramză1.
NĂPUSTÍT, -Ă, năpustiți, -te, adj. (Înv. și reg.) Lăsat în părăsire; abandonat. – V. năpusti.
NĂPUSTÍRE, năpustiri, s. f. Acțiunea de a (se) năpusti și rezultatul ei; năvală. – V. năpusti.
NĂPRÚI, -IE, năprui, adj., s. m. și f. (Reg.) (Om) prost, idiot. – Et. nec.
NĂPRISTÁN adv. (Înv. și reg.) Îndată, numaidecât; fără întârziere. [Var.: napristán adv.] – Din sl. neprĕstanĩno.
NĂPRĂSNICÍE, năprăsnicii, s. f. (Rar) Violență, cruzime. – Năprasnic + suf. -ie.
NĂPRÁSNĂ, năprasne, s. f. (Înv. și reg.) Întâmplare nefericită, groaznică (ivită pe neașteptate). ◊ Loc. adv. De năprasnă = pe neașteptate, dintr-o dată, fără veste. – Din sl. naprasĩno.
NĂPÂRSTÓC, -OÁCĂ, năpârstoci, -oace, subst. 1. S. n. (Pop.) Degetar (folosit la cusut). 2. S. m. și f. (Fam.) Epitet dat unui copil (mic). ♦ (Peior.) Persoană mică de statură; fig. om neajutorat, neputincios. – Din bg. naprăstok.
NĂPÂRLÍT, -Ă, năpârliți, -te, adj. Care a suferit o năpârlire. – V. năpârli.
NĂPÂRLÍRE, năpârliri, s. f. Faptul de a năpârli; proces (periodic) de înnoire a învelișului corpului la unele animale, determinat de factori endocrini. – V. năpârli.
NĂPÂRLÍ, năpârlesc, vb. IV. Intranz. (Despre animale) A suferi o năpârlire; a-și schimba părul, penele sau pielea; (despre păr, pene, piele) a cădea de pe corp în cursul năpârlirii. – Din bg. napărlja.
NĂPẤRCĂ, năpârci, s. f. 1. 1. Specie de șopârlă lipsită de membre, cu corpul lung de 25-30 cm, cilindric, de culoare cenușie, acoperit cu solzi strălucitori (Anguis fragilis). ♦ P. gener. (Reg.) Șopârlă. 2. (Pop.) Viperă. ◊ Expr. Pui de năpârcă = om rău, perfid. 3. Epitet dat unei persoane foarte rele, perfide, primejdioase. II. P. anal. (Reg.) 1. Bici; fiecare dintre curelele unui gârbaci. 2. Luntre mică și îngustă. [Pl. și: (reg.) năpârce] – Cf. alb. neperke, nepertke.
NĂPĂSTUITÓR, -OÁRE, năpăstuitori, -oare, s. m. și f. (Rar) Persoană care năpăstuiește pe cineva; asupritor; calomniator. [Pr.: -tu-i-] – Năpăstui + suf. -tor.