Toate definitiile
BĂNICÉR, băniceri, s. m. 1. Meseriaș care face coșuri sau banițe din coajă de tei. 2. Cel care măsoară cereale cu banița. 3. Bănicioară. – Baniță + suf. -ar.
BĂNICIOÁRĂ, bănicioare, s. f. Diminutiv al lui baniță; bănicer (3). – Baniță + suf. -ioară.
BĂNÍE, bănii, s. f. 1. Funcția sau rangul de ban2. 2. Reședința banului2. – Ban2 + suf. -ie.
BĂNIȘÓR1, bănișori, s. m. diminutiv al lui ban1. – Ban1 + suf. -ișor.
BĂNIȘÓR2, bănișori, s. m. Boier subaltern al banului2. – Ban2 + suf. -ișor.
BĂNÓS, -OÁSĂ, bănoși, -oase, adj. 1. (Despre ocupații) Care aduce câștig mare; productiv, lucrativ. 2. (Reg.; despre oameni) Bogat, avut. – Ban1 + suf. -os.
BĂNUÍ, bănuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimți; a întrevedea o anumită situație, o anumită soluție etc. 2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta. 3. Intranz. (Reg.) A se supăra pe cineva; a-i face mustrări. 4. Intranz. (Reg.) A regreta, a se căi. – Din magh. bánni.
BĂNUIÁLĂ, bănuieli, s. f. 1. Presupunere, presimțire, supoziție. 2. Atitudine de neîncredere față de cineva sau ceva, presupunere că cineva are o vină sau o intenție rea; suspiciune. – Bănui + suf. -eală.
BĂNUÍRE, bănuiri, s. f. (Rar) Acțiune de a bănui și rezultatul ei; bănuială. – V. Bănui.
BĂNUÍT, -Ă, bănuiți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este presupus vinovat; suspect. ♦ (Substantivat) Persoană presupusă a fi săvârșit o infracțiune, fără a exista însă dovezi îndestulătoare pentru a putea fi pusă sub învinuire. 2. (Reg.) Supărat, mâhnit. – V. bănui.
BĂNUITÓR, -OÁRE, bănuitori, -oare, adj. Care bănuiește; care este înclinat (în mod exagerat) spre bănuială. ♦ Gelos. [Pr.: -nu-i-] – Bănui + suf. -tor.
BĂNÚȚ, bănuți, s. m. 1. Diminutiv al lui ban1; monedă de valoare sau de dimensiune mică. ♦ (La pl.) Bani mulți. 2. Germenul oului (fecundat). 3. Plantă erbacee cu flori mici și rotunde, frumos colorate, dispuse în capitule; părăluță, bănuțel (Bellis perennis). – Ban1 + suf. -uț.
BĂNUȚÉL, bănuței, s. m. (Bot.) Bănuț (3). – Bănuț + suf. -el.
BĂRÁT, bărați, s. m. (Înv.) Călugăr sau preot catolic. – Din magh. barát.
BĂRĂGÁN, bărăganuri, s. n. Șes întins, prezentând caractere de stepă. – Et. nec.
BĂRĂNÍ, bărănesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A stărui, a insista. – Et. nec.
BĂRĂȚÍE, bărății, s. f. (Înv. și reg.) Biserică sau mănăstire catolică. – Bărat + suf. -ie.
BĂRBÁT, -Ă, bărbați, -te, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană adultă de sex masculin. ♦ Om în toată firea. 2. Soț. II. Adj. (Rar) Curajos; voinic; harnic, activ. – Lat. barbatus.
BĂRBĂCÚȚ s. m. v. berbecuț.
BĂRBĂRÍE s. f. Barbă mare, stufoasă. ♦ Fig. Bătrân bărbos. – Barbă + suf. -ărie.
BĂRBĂTÉSC, -EÁSCĂ, bărbătești, adj. 1. Caracteristic bărbaților, de bărbat. 2. Care exprimă bărbăție; plin de energie, de curaj, de hotărâre; viril. – Bărbat + suf. -esc
BĂRBĂTÉȘTE adv. 1. Ca bărbații. 2. Cu bărbăție. ♦ În mod matur. – Bărbat + suf. -ește.
BĂRBĂTÓS, -OÁSĂ, bărbătoși, -oase, adj. (Reg.) Care are aspect viril, care are însușiri morale de bărbat (I). – Bărbat + suf. -os.
BĂRBĂTÚȘ, bărbătuși, s. m. Mascul al unor animale. – Bărbat + suf. -uș.
BĂRBĂȚÉL, bărbăței, s. m. Diminutiv al lui bărbat (I, 2). – Bărbat + suf. – el.
BĂRBĂȚÍE s. f. 1. Faptul de a fi bărbat; vârsta de maturitate a bărbatului. 2. Virilitate. ♦ Fig. Organul genital masculin. – Bărbat + suf. -ie.
BĂRBĂȚÓI, bărbățoi, s. m. (Depr. sau glumeț) Augmentativ al lui bărbat (1). ♦ Femeie cu apucături de bărbat (1). – Bărbat + suf. -oi.
BĂRBẤNȚĂ, bărbânțe, s. f. (Reg.) Vas de lemn făcut din doage, în care se păstrează mai ales lapte și brânzeturi. [Var.: berbínță s. f.] – Din magh. berbence.
BĂRBÍE, bărbii, s. f. 1. Parte a feței formată de proeminența maxilarului inferior; barbă. ◊ Bărbie dublă = gușa de sub bărbie la persoanele grase. 2. Parte cărnoasă care atârnă sub falca de jos la unele animale. ♦ (La pl.) Cele două lame roșii, cărnoase, care atârnă de o parte și de alta sub ciocul găinilor. 3. Dispozitiv de lemn aplicat la baza viorii, pe care se sprijină bărbia (1) violonistului. – Barbă + suf. -ie.
BĂRBIÉR, bărbieri, s. m. Frizer. ♦ Fig. (Fam.) Om mincinos, lăudăros. [Pr.: -bi-er] – Din ngr. barbéris.