Toate definitiile
GÚLAȘ, gulașuri, s. n. Un fel de tocană de carne cu cartofi sau cu găluște de făină. – Din magh. gulyás.
GÚLDEN, guldeni, s. m. 1. Monedă de aur sau de argint, care a circulat în mai multe țări din Europa. 2. Principala unitate monetară din Olanda; florin. – Din fr. gulden.
GÚLER, gulere, s. n. 1. Parte a unor obiecte de îmbrăcăminte care acoperă de jur împrejur gâtul sau cu care se termină o haină la gât. ◊ Expr. A lua (sau a apuca) (pe cineva) de guler = a) a prinde, a duce etc. (pe cineva) cu forța; b) a cere cuiva socoteală pentru cele făcute. ♦ Fâșie de pânză, de obicei scrobită, care se pune în jurul gâtului (la bărbați), prinzându-se (cu butoni, nasturi) de cămașă. 2. Spumă care se formează la gura paharului de bere. 3. Porțiune dintr-o piesă cilindrică, conică etc. cu diametrul mai mare decât restul piesei. – Din magh. gallér.
GULERÁȘ, gulerașe, s. n. Diminutiv al lui guler (1); (în special) mic guler detașabil care se pune (ca garnitură) la o rochie, la o uniformă etc. – Guler + suf. -aș.
GULERÁT, -Ă, gulerați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Peior.) (Persoană) care poartă guler (scrobit). ♦ (Funcționar, militar) care este îmbrăcat în uniformă; fig. (persoană) care aparținea claselor dominante (având o atitudine arogantă, sfidătoare). 2. Adj. (Despre animale) Care are o dungă albă în jurul gâtului. – Din guler.
GULFSTREAM s. n. Curent cald care pornește din Oceanul Atlantic (Golful Mexic), trece pe la sudul Floridei și se ramifică spre vestul Europei. [Pr.: gálfstrim] – Cuv. engl.
GULÍE, gulii, s. f. Plantă erbacee legumicolă cu frunze mari, dințate, și cu tulpina îngroșată, sferoidală, comestibilă (Brassica oleracea gongyloides). ♦ (Reg.) Nap porcesc. – Din bg. gulija.
GÚZLĂ, guzle, s. f. Instrument muzical popular specific popoarelor slave, făcut dintr-o cutie de lemn plată, cu una sau mai multe coarde. – Din scr. gusle, fr. guzla.
GUMÁ, gumez, vb. I. Tranz. A aplica un strat de gumă (1) sau de cauciuc pe suprafața unui obiect. ♦ A aplica un strat de clei, lipici etc. pe dosul unei etichete, unei mărci poștale etc., în vederea lipirii acestora pe ceva. – Din gumă.
GUMÁJ, gumaje, s. n. Acțiunea de a guma și rezultatul ei; gumare. – După fr. gommage.
GUMÁRE, gumări, s. f. Acțiunea de a guma și rezultatul ei; gumaj. – V. guma.
GUMÁT, -Ă, gumați, -te, adj. Acoperit cu gumă (1), cu cauciuc, cu clei, cu lipici etc. – V. guma.
GÚMĂ, gume, s. f. 1. Substanță vâscoasă, secretată de unele plante sau obținută pe cale sintetică, având proprietatea de a se întări în contact cu aerul, folosită în industrie. ◊ Gumă arabică. 2. (Pop.) Șiret elastic sau fâșie elastică fabricate din gumă (1); elastic. 3. Mic obiect de cauciuc folosit la ștergerea urmelor de creion sau de cerneală de pe hârtie; radieră. 4. (În sintagma) Gumă de mestecat = pastă de mestecat, aromatizată, obținută din gumă (1). – După fr. gomme, it. gomma. Cf. lat. gummi, germ. Gummi.
GUMILÁSTIC, gumilastice, s. n. (Pop.) Elastic. – După fr. gomme élastique.
GUNGUNÍ, pers. 3 gungunește, vb. IV. Intranz. v. gânguri (2).
GUNGURÍ, pers. 3 gungurește, vb. IV. Intranz. v. gânguri (2).
GUNÓI1, gunoaie, s. n. 1. (La sg. cu sens colectiv) Resturi murdare sau netrebuincioase care se aruncă. 2. Baligă amestecată cu paiele care au servit vitelor drept așternut, întrebuințată ca îngrășământ agricol organic. 3. Fir de pai, scamă, murdărie etc. care se depune pe haine, care cade în lichide etc. 4. Epitet dat unui om de nimic; lepădătură. – Din sl. gnoĩ.
GUNOÍ2, gunoiesc, vb. IV. 1. Tranz. A îngrășa pământul cu gunoi1 (2). 2. Tranz. și refl. (Despre păsări) A-și depune excrementele (murdărind ceva). 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A slăbi extrem de mult (de boală, de muncă). – Din gunoi1.
GUNOIÉR, -Ă, gunoieri, -e, s. m. și f. Persoană din serviciul salubrității publice care ridică periodic gunoiul1 depozitat în curți și pe străzi. [Pr.: -no-ier] – Gunoi1 + suf. -ar.
GUNOIÓS, -OÁSĂ, gunoioși, -oase, adj. (Rar) Plin de gunoi1; murdar. [Pr.: -no-ios] – Gunoi1 + suf. -os.
GUNOÍRE, gunoiri, s. f. Faptul de a (se) gunoi2; gunoit1. – V. gunoi2.
GUNOÍȘTE, gunoiști, s. f. 1. Grămadă de gunoi1; loc unde se strâng gunoaiele1. 2. Teren agricol îngrășat cu gunoi1. – Din sl. gnoište. Cf. gunoi1.
GUNOÍT1 s. n. Faptul de a (se) gunoi2; gunoire. – V. gunoi2.
GUNOÍT2, -Ă, gunoiți, -te, adj. (Despre terenuri, pământuri agricole) Care este îngrășat cu gunoi1. – V. gunoi2.
GURALÍU, -ÍE, guralii, adj. (Reg.) V. guraliv.
GURALÍV, -Ă, guralivi, -e, adj., s. m. și f. (Om) care vorbește mult, întruna; limbut, vorbăreț. [Var.: (reg.) guralíu, -íe adj.] – Din bg. govorliv (după gură).
GÚRĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.
GURĂÍ, pers. 3 gúrăie, vb. IV. Intranz. (Rar; despre unele păsări) A scoate sunete caracteristice speciei. – Gură + suf. -ăi.
GÚREȘ, -Ă, gureși, -e, adj. (Despre oameni) Guraliv; (despre păsări) care ciripește mult (și vesel). – Gură + suf. -eș.
GURGÚI, gurguie, s. n. 1. Partea din vârf a opincii, strânsă cu nojițe. 2. Partea mai strâmtă, în formă de cioc, de la gura urciorului1. 3. Vârful sânului; sfârc, mamelon. 4. Vârful unui deal sau al unui munte. – Cf. lat. gurgulio „beregată”.