Toate definitiile
GURGUIÁ, gurguiez, vb. I. Refl. (Înv.) A se îngâmfa, a se fuduli. – Din gurgui.
GURGUIÁT, -Ă, gurguiați, -te, adj. Care are forma unui gurgui, țuguiat ca un gurgui. [Pr.: -gu-iat] – V. gurguia.
GURÍȚĂ, gurițe, s. f. Diminutiv al lui gură. ♦ Sărut. – Gură + suf. -iță.
GURLUÍ, pers. 3 gúrluie, vb. IV. Intranz. (Despre unele păsări, mai ales despre porumbei și turturele) A scoate sunete caracteristice speciei. – Formație onomatopeică.
GURLUÍRE, gurluiri, s. f. Acțiunea de a gurlui și rezultatul ei. – V. gurlui.
GURLUÍT s. n. Faptul de a gurlui; sunete caracteristice scoase de unele păsări, mai ales de porumbei și de turturele. – V. gurlui.
GURMÁND, -Ă, gurmanzi, -de, adj., s. m. și f. (Persoană) căreia îi plac (și care știe să aprecieze) mâncărurile bune. – Din fr. gourmand.
GÚRMĂ, gurme, s. f. Boală infecțioasă a mânjilor și a cailor tineri, manifestată prin febră, catar nazal și abcese ale unor ganglioni. – Din fr. gourme.
GÚRNĂ, gurne, s. f. (Mar.) Parte curbă a carenei care leagă fundul cu pereții verticali ai unei nave. – Cf. engl. gurney.
GÚRU s. m. invar. (Livr.) Înțelept, filozof, mentor spiritual; p. restr. preot al diverselor secte hinduse. – Din engl. guru, fr. gourou.
GURÚT s. n. (Reg.) Pastă alimentară făcută din făină de hrișcă și de grâu, cu adaos de brânză, lapte și ouă. – Et. nec.
GUSÉU, guseuri, s. n. (Constr.) Placă de oțel care servește la prinderea barelor ce se unesc într-un nod al unei grinzi. – Din fr. gousset.
GUST, gusturi, s. n. I. Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact; senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale; proprietatea unor substanțe (alimentare) de a provoca această senzație. ◊ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ◊ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a incepe să-ți placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ◊ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simț estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simț. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simț estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simțului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinație, predispoziție, pornire. ♦ Preferință. 3. Plăcere, dorință, poftă. – Lat. gustus.
GUSTÁ, gust, vb. I. I. Tranz. și intranz. 1. A lua puțin dintr-o mâncare sau dintr-o băutură spre a le afla gustul. 2. A mânca sau a bea în cantități mici, spre a-și potoli (pentru puțin timp) foamea, setea sau pofta; p. gener. a mânca. II. Tranz. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. 2. A prețui, a-i plăcea cuiva ceva. – Lat. gustare.
GUSTÁR s. m. invar. (Pop.) Luna august. – Gust (reg. „august” < rom. august) + suf. -ar.
GUSTÁRE, gustări, s. f. 1. Faptul de a gusta. 2. (Concr.) Mâncare (rece, luată în fugă, în cantitate mică, între mesele obișnuite). – V. gusta.
GUSTATÍV, -Ă, gustativi, -e, adj. (Fiziol.) Care aparține gustului (I), privitor la gust, care provoacă senzația de gust. – Din fr. gustatif.
GUSTĂRÍCĂ s. f. (Fam.) Diminutiv al lui gustare (2). – Gustare + suf. -ică.
GUSTĂTÓR, -OÁRE, gustători, -oare, s. m. și f. (Rar) Persoană care gustă ceva. – Gusta + suf. -ător.
GUSTÓS, -OÁSĂ, gustoși, -oase, adj. (Despre mâncăruri și băuturi) Care are gust bun, plăcut. – Gust + suf. -os.
GUȘÁT, -Ă, gușați, -te, adj., s. m. și f. (Persoană) care are gușă (3). – Gușă + suf. -at.
GÚȘĂ, guși, s. f. 1. (La păsări) Porțiune mai dilatată, în formă de pungă, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ◊ Compus: gușa-porumbului (sau -porumbelului) = a) plantă erbacee cu frunze opuse și ascuțite, cu flori albe-verzui, cu fructul în formă de bobițe negre (Cucubalus baccifer); b) plantă erbacee cu flori albe, cu fructul o capsulă (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajută, împreună cu mușchii respectivi, la respirație. ♦ (La reptile) Bărbie. 3. (La oameni) Umflătură patologică formată în partea anterioară a gâtului prin mărirea glandei tiroide; boală care provoacă această umflătură. 4. Cută de grăsime care atârnă sub bărbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ◊ Expr. A râde din gușă = a râde afectat, forțat. A vorbi din gușă = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blăni sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gușă de conductă = cută care se formează uneori la curbarea unei țevi. – Lat. geusiae.
GÚȘTER, (I) gușteri, s. m., (II, III) guștere, s. n. I. S. m. Specie de șopârlă de culoare verde, cu coada lungă, care se hrănește cu insecte (Lacerta viridis). II. S. n. (Reg.) Gâtlej; esofag. ♦ Omușor. III. S. n. (Med.; pop.) Crup. – Din bg., scr. gušter.
GUȘULÍȚĂ, gușulițe, s. f. Diminutiv al lui gușă. – Gușă + suf. -uliță.
GUTAPÉRCĂ s. f. Substanță plastică și izolantă, extrasă din latexul frunzelor unei plante tropicale, având numeroase întrebuințări în tehnică, în medicină etc. – Din fr. gutta-percha.
GUTÁȚIE, gutații, s. f. (Bot.) Eliminare a apei din plante prin frunze, în cursul nopții. – Din fr. guttation.
GÚTĂ1 s. f. 1. Boală provocată de depunerea sărurilor acidului uric în regiunea unor articulații, care se manifestă prin umflături ale articulațiilor, însoțite de dureri violente; podagră. 2. (Reg.) Apoplexie; paralizie. – (1) Din fr. goutte, (2) lat. gutta „picătură”.
GÚTĂ2, gute, s. f. Fir subțire din material plastic, de care se leagă cârligul undiței. – Din engl. gut.
GUTÓS, -OÁSĂ, gutoși, -oase, adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de gută1. – Gută1 + suf. -os. Cf. fr. goutteux.
GUTÚI, gutui, s. m. Pom fructifer cu frunze mari și groase, cu flori albe-roz și cu fructe mari, galbene, acoperite cu puf; măr-gutui (Cydonia oblonga). – Et. nec.