Toate definitiile

RĂCOVÍNĂ, răcovine, s. f. 1. Mică plantă erbacee târâtoare, cu flori mici, albe sau albe-verzui și cu fructul o capsulă lunguiață (Galium rotundifolium). 2. Mică plantă erbacee cu tulpina târâtoare, cu flori albe, cu petalele mai scurte decât sepalele, folosită în medicina populară (Stellaria media). [Var.: răcuínă, răcoínă s. f.] – Et. nec.

RĂCUÍNĂ s. f. v. răcovină.

RĂCULÉȚ, răculeți, s. m. 1. (Zool.) Răcușor. 2. Plantă erbacee târâtoare cu flori albe-roșietice, al cărei rizom are proprietăți diuretice și depurative (Polygonum bistorta). – Rac + suf. -uleț.

RĂCÚȘCĂ s. f. (Cu sens colectiv) Crustacee mici de diferite specii. – Rac + suf. -ușcă.

RĂCUȘÓR, răcușori, s. m. 1. (Zool.) Diminutiv al lui rac; răculeț. 2. Insectă mică, cu picioarele de dinainte asemănătoare cu cleștele unui rac (Nepa cinerea). – Rac + suf. -ușor.

RĂDÁȘCĂ, rădaște, s. f. Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare neagră-castanie, masculul prezentând două mandibule puternice ca niște coarne de cerb; răgace (Lucanus cervus). – Din bg. rodačka.

RĂDĂCÍNĂ, rădăcini, s. f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol și își absoarbe substanțele hrănitoare; (pop.) parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și funcțiile pe care le are. ◊ Compus: (Bot.) Rădăcina vieții = ginseng. ♦ Fig. Origine, izvor, cauză. ◊ Expr. A curma (sau a tăia, a stârpi) răul din (sau de la) rădăcină = a desființa un rău cu totul și definitiv. 2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un țesut. Rădăcina unui dinte. ♦ Partea profundă a unei tumori. 3. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac. 4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Rădăcina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte. 5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație; radical. ◊ Rădăcina pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). Rădăcina cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 6. (Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. – Lat. radicina (cu unele sensuri după fr. racine).

RĂDĂCINÍȘ s. n. (Cu sens colectiv) Mulțime de rădăcini. – Rădăcină + suf. -iș.

RĂDĂCINÓS, -OÁSĂ, rădăcinoși, -oase, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Cu rădăcini mari sau mai multe. 2. S. f. (La pl.) Grup de plante cultivate pentru producerea rădăcinilor, care sunt utilizate în alimentația omului, în industrie sau ca furaje; (și la sg.) plantă din acest grup. – Rădăcină + suf. -os.

RĂDICÁ vb. I v. ridica.

RẮDIU s. n. v. rediu.

RĂDVÁN, rădvane, s. n. (Înv.) Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai. – Din rus. rydvan.

RĂFTULÉȚ, răftulețe, s. n. Diminutiv al lui raft¹. – Raft¹ + suf. -uleț.

RĂGÁCE, răgace, s. f. (Entom.) Rădașcă. – Din bg., scr. rogač.

RĂGÁZ, (rar) răgazuri, s. n. 1. Timp liber, disponibil pentru a face ceva. ♦ Amânare, păsuire. 2. Perioadă de întrerupere a unei activități; odihnă; repaus. ◊ Loc. adv. Fără (de) răgaz = fără întrerupere, necontenit. ♦ Liniște, tihnă, pace. – Et. nec.

RĂGĂLÍE, răgălii, s. f. (Reg.) Îngrămădire de rădăcini noduroase de plante sau de arbori pe malul apelor curgătoare, care servește ca ascunzătoare pentru pești; p. gener. îngrămădire de lemne, bușteni, crengi etc. aduse de apă și oprite la cotitura unei ape curgătoare, formând un fel de stăvilar. ♦ Rădăcină ieșită din pământ a unui copac doborât de vânt. – Et. nec.

RĂGEÁ s. f. v. ragea.

RẮGET, răgete, s. n. Strigăt, zbieret, urlet puternic scos de unele animale; p. ext. strigăt, țipăt puternic al omului. – Rage + suf. -et.

RĂGÍ vb. IV v. rage.

RĂGILÁ, rágil, vb. I. Tranz. (Reg.) A trage fuiorul de in sau de cânepă pe ragilă. – Din ragilă.

RĂGILÁT¹ s. n. (Reg.) Faptul de a răgila. – V. răgila.

RĂGILÁT², -Ă, răgilați, -te, adj. (Reg.; despre fire de in sau de cânepă) Tras pe ragilă. – V. răgila.

RĂGÓZ s. n. v. rogoz.

RĂGUȘEÁLĂ, răgușeli, s. f. Îngroșare și slăbire a vocii provocată de inflamarea laringelui, a coardelor vocale. – Răguși + suf. -eală.

RĂGUȘÍT, -Ă, răgușiți, -te, adj. Care vorbește sau strigă gros, dogit din cauza inflamării laringelui, a coardelor vocale; hodorogit; (despre vocea oamenilor sau strigătul animalelor; adesea adverbial) îngroșat și slăbit. – V. răguși.

RĂMÁS, (2, 3) rămasuri, s. n. 1. Faptul de a rămâne; rămânere. ◊ Expr. Rămas bun! sau bun rămas! formulă de salut adresată de o persoană care pleacă celui sau celor care rămân. A-și lua rămas bun = a se despărți de cineva, a pleca. De ajuns și de rămas = din plin, din belșug. 2. (Reg.) Rămășag. 3. (Înv.) Moștenire. – V. rămâne.

RĂMĂȘEÁLĂ, rămășeli, s. f. (Reg.) Rămășag. – Rămăși + suf. -eală.

RĂMĂȘÍ, rămășesc, vb. IV. Refl. recipr. (Reg.) A pune rămășag. – Din rămășag (derivat regresiv).

RĂZUÍ, răzuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A îndepărta un strat subțire de pe suprafața unui lucru cu ajutorul unei unelte speciale. 2. A freca un corp de o unealtă sau cu o unealtă, pentru a obține un material mărunțit. – Rade + suf. -ui.

RĂZUIÁLĂ, răzuieli, s. f. Răzuire. [Pr.: -zu-ia-] – Răzui + suf. -eală.