Toate definitiile

RĂZUÍRE, răzuiri, s. f. Acțiunea de a răzui și rezultatul ei; răzuială, răzăluială, răzăluire. – V. răzui.

RĂZUÍT, -Ă, răzuiți, -te, adj. (Despre obiecte) De pe suprafața căruia s-a îndepărtat un strat subțire cu ajutorul unei unelte speciale. – V. răzui.

RĂZUITÓR, -OÁRE, (1) răzuitoare, s. n. (2, 3) răzuitori, s. f. 1. S. n. Unealtă folosită la răzuirea lemnului sau a unor piese de metal. 2. S. f. Răzătoare. 3. S. f. Unealtă cu care se răzuiesc diferite obiecte (pentru a le curăța). ♦ Mașină cu care se îndepărtează radiculele de pe bobul de orez încolțit. ♦ Unealtă în formă de târnăcop mic sau de sapă cu care se curăță noroiul, gheața etc. adunate între șinele și contrașinele unui pasaj de nivel. [Pr.: -zu-i-] – Răzui + suf. -itor.

RĂZUITÚRĂ, răzuituri, s. f. Faptul de a răzui; (concr.) ceea ce rămâne în urma răzuirii, rămășițe căzute în urma răzuirii. [Pr.: -zu-i-] – Răzui + suf. -tură.

RĂZÚȘ, răzușuri, s. n. 1. Unealtă cu care se rade ceea ce a rămas lipsit sau prins de ceva. 2. Daltă folosită în tâmplărie, dulgherie, rotărie etc., cu care se sapă în lemn. 3. Unealtă de plivit, formată dintr-un băț cu vârful de oțel. – Răzui + suf. -uș.

RĂZVIDÍ, răzvidesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face să priceapă, a lămuri, a desluși, a explica. – Din scr. razvideti.

RĂZVIDÍT adv. (Rar) Clar, lămurit, deslușit; evident. – V. răzvidi.

RĂZVRĂTÍ, răzvrătesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) răscula, a (se) revolta. ♦ Intranz. (Rar) A unelti, a complota (împotriva cuiva). – Din sl. razvratiti.

RĂZVRĂTÍRE, răzvrătiri, s. f. Acțiunea de a (se) răzvrăti și rezultatul ei; răscoală, revoltă. – V. răzvrăti.

RĂZVRĂTÍT, -Ă, răzvrătiți, -te, adj. (Adesea substantivat) Răsculat, revoltat. – V. răzvrăti.

RĂZVRĂTITÓR, -OÁRE, răzvrătitori, -oare, adj., s. m. și f. (Rar) (Persoană) care răzvrătește, care ațâță la răscoală; instigator. – Răzvrăti + suf. -tor.

RÂCÂÍT², -Ă, râcâiți, -te, adj. 1. Care este scormonit, scurmat, zgâriat. 2. Îndepărtat prin zgâriere. – V. râcâi.

RẤCĂ s. f. (Fam.) Ceartă, sfadă. ◊ Expr. A căuta (cuiva) râcă = a căuta (cuiva) ceartă, pricină. A se pune râcă (cu cineva) = a se împotrivi (cuiva) luându-se la ceartă. A purta (cuiva) râcă = a dușmăni pe cineva. – Din râcăi (înv. „a răcni” < sl.) (derivat regresiv).

RÂCÂIÁLĂ, râcâieli, s. f. Râcâire, râcâit, râcâitură. [Pr.: -câ-ia-]. – Râcâi + suf. -eală.

RÂCÂÍRE, râcâiri, s. f. Acțiunea de a râcâi și rezultatul ei; râcâială, râcâit, râcâitură. – V. râcâi.

RÂCÂÍT¹ s. n. Faptul de a râcâi; zgomotul produs prin râcâire. – V. râcâi.

RÂCÂITÚRĂ, râcâituri, s. f. Râcâire. [Pr.: -câ-i-] – Râcâi + suf. -tură.

RẤDE, râd, vb. III. Intranz. 1. A-și manifesta veselia sau satisfacția printr-o mișcare caracteristică a feței și a gurii, scoțând în același timp sunete specifice, succesive și nearticulate. ◊ Expr. A râde (sau, rar a-și râde) în barbă (sau pe sub mustață) = a râde reținut, pe ascuns. (Rar) A râde galben = a râde fals, silit (prefăcându-se că se bucură). A râde (cuiva) în nas (sau în față, în obraz) = a sfida pe cineva; a-și bate joc de cineva care este de față. 2. A se distra; a se amuza, a face haz de ceva. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. „la”) A arăta cuiva simpatie, surâzându-i. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil, prielnic. 3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz, a se amuza pe socoteala cuiva sau a ceva; a lua în râs. ◊ Expr. Râd (sau ar râde) și câinii (sau și curcile, ciorile) de cineva, se zice despre cineva care s-a făcut de rușine, s-a compromis. ♦ A nu ține seama de ceva; a nesocoti, a desconsidera, a disprețui. – Lat. ridere.

RÂGÂIÁLĂ, râgâieli, s. f. Faptul de a râgâi; zgomot produs de ieșirea pe gât a gazelor din stomac. [Pr.: -gâ-ia-] – Râgâi + suf. -eală.

RÂGÂÍ, rấgâi, vb. IV. Intranz. A scoate pe gât un zgomot caracteristic, provocat de eliminarea gazelor din stomac. – Formație onomatopeică.

RÂGÂITÚRĂ, râgâituri, s. f. Râgâială. – Râgâi + suf. -tură.

RẤIE s. f. 1. (Pop.) Boală de piele la oameni și la animale, cauzată de un parazit și caracterizată prin apariția unor bubulițe (localizate mai ales între degete) care produc mâncărime; scabie. ◊ Expr. Se ține ca râia de om, se zice despre cineva de care nu mai poți să scapi. 2. Fig. Epitet depreciativ pentru oameni și animale rele, care provoacă multe necazuri; pacoste, năpastă. 3. (În sintagma) Râia neagră a cartofului = boală a cartofului provocată de o ciupercă și manifestată prin apariția unor excrescențe moi, negre-brune, pe părțile subterane ale plantei. [Pr.: râ-ie] – Lat. aranea.

RÂIÓS, -OÁSĂ, râioși, -oase, adj. (Adesea substantivat) Bolnav de râie (1). ◊ Expr. (Fam.; substantivat) A face pe râiosul = a fi mândru sau înfumurat fără motiv; a-și da aere. [Pr.: râ-ios] – Râie + suf. -os.

RẤLĂ s. f. v. rână.

RÂMÁ, pers. 3 rấmă, vb. I. Intranz. (Despre porci) A scormoni pământul cu râtul. ◊ Expr. (Tranz.; pop.) A râma (un gând pe cineva) la inimă = a chinui (un gând) pe cineva. – Lat. rimare.

RẤMĂ, râme, s. f. Vierme anelid cu corpul lung, de culoare roșcată, care trăiește în pământ sau pe sub pietre, hrănindu-se cu pământ bogat în resturi vegetale (Lumbricus terrestris). – Din râma.

RÂMĂTÚRĂ, râmături, s. f. Loc unde a râmat un porc; pământ scormonit de un porc. – Râma + suf. -ătură.

RÂMLEÁN, râmleni, s. m. (Înv.) Roman². – Din sl. rimljaninŭ.

RÂMNÍ vb. IV v. râvni.

RẤMNIC, râmnice, s. n. (Reg.) Heleșteu. – Din bg. râbnik, ucr. ribnik.