Toate definitiile

GOȘTINÁR, goștinari, s. m. Slujbaș însărcinat cu încasarea goștinei. – Goștină + suf. -ar.

GÓȘTINĂ, goștini, s. f. (În evul mediu în Țara Românească și în Moldova) Dare care se percepea în oi, porci sau vaci. – Et. nec.

GOT, goți, s. m. (La pl.) Neam germanic, originar din Scandinavia, care prin sec. II a început să migreze spre sud, fiind semnalat în secolul următor și pe teritoriul țării noastre; (și la sg.) persoană aparținând acestui neam. – Din fr. Goths, lat. Gothus.

GOTCÁN, gotcani, s. m. (Ornit.; reg.) Cocoș-de-munte. – Gotcă + suf. -an.

GÓTCĂ, gotce, s. f. (Reg.) Femeiușca cocoșului-de-munte; găină-sălbatică. ◊ Roșu ca (sau cum e) gotca sau roșu gotcă = foarte roșu. – Din ucr. gotka.

GÓTIC, -Ă, gotici, -ce, adj. Al goților, privitor la goți. ◊ Scriere gotică sau litere gotice, alfabet gotic = scriere, litere sau alfabet cu caractere colțuroase, întrebuințate, în evul mediu, în apusul Europei, astăzi mai ales în Germania. Stil gotic = stil arhitectural apărut în sec. XII în Europa occidentală, caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte și zvelte, prin arcuri și bolți ogivale, prin contraforturi, prin vitralii și prin numărul mare de sculpturi în piatră. Artă gotică = formă de artă răspândită în Europa începând din sec. XII. ♦ (Construit) în stil gotic. – Din fr. gothique, lat. gothicus.

GOZ, gozuri, s. n. (Reg.; cu sens colectiv) Resturi nefolositoare de materii vegetale; p. gener. gunoi, murdărie. [Var.: gózură s. f.] – Din magh. gaz.

GÓZURĂ, gozuri, s. f. V. goz.

GRÁBĂ s. f. Tendință, intenție, dorință de a face ceva sau de a ajunge undeva cât mai repede; iuțeală, viteză (mare) cu care se face ceva; zor¹, grăbire. ◊ Loc. adv. În grabă sau în graba mare = grabnic, repede. – Din grăbi (derivat regresiv).

GRÁBEN, grabene, s. n. Porțiune scufundată a scoarței terestre, de formă alungită și mărginită de falii paralele. – Din germ. Graben, fr. graben.

GRÁBNIC, -Ă, grabnici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Care se grăbește, care arată grabă; care se întâmplă repede, pe neașteptate; care nu poate aștepta, nu poate întârzia, care trebuie făcut fără întârziere. Mers grabnic. Moarte grabnică. Treabă grabnică. – Grabă + suf. -nic.

GRAD, grade, s. n. 1. Nume dat mai multor unități de măsură pentru diverse mărimi (variabile), în cadrul unor sisteme sau scări de reper. Grad centezimal. Grad de latitudine. ◊ Grad de libertate = indice care arată posibilitățile de mișcare ale (elementelor) unui sistem mecanic. 2. (Mat.) Exponentul sau suma exponenților mărimii literale a unui monom; cel mai mare dintre exponenții monoamelor care alcătuiesc un polinom. ◊ Ecuație de gradul întâi (sau al doilea etc.) = ecuație a cărei necunoscută e la puterea întâi (sau a doua etc.). 3. Fiecare dintre diviziunile în care se împarte un sistem sau o scară de reper, de măsură. 4. Valoare a unei mărimi, considerată în raport cu o valoare de referință. ◊ Grad alcoolic = fiecare dintre procentele de alcool pur din volumul unui lichid alcoolic. 5. Etalon sau criteriu de apreciere a felului cum se realizează un proces tehnic, o însușire a unui material etc. 6. (În sintagma) Grad de comparație V. comparație. 7. (Urmat de determinări) Treaptă, nivel, stadiu (într-un proces, într-o situație etc. dată). ◊ Grad de rudenie = raportul de apropiere între rude. ◊ Loc. adv. În ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. 8. Fiecare dintre treptele sistemului de organizare a unor instituții; fiecare dintre treptele ierarhiei unor funcții; p. ext. loc pe care îl ocupă cineva în ierarhia unor funcții; persoană care ocupă o anumită funcție în această ierarhie. – Din fr. grade, lat. gradus, germ. Grad.

GRADÁ, gradez, vb. I. Tranz. 1. A marca gradele (3), a împărți în grade (un instrument sau o scară de măsură). 2. A repartiza, a împărți, a eșalona în raport cu o scară, cu un punct de reper, cu un etalon. ◊ Expr. A grada o pedeapsă = a fixa o pedeapsă în raport cu gravitatea culpei. – Din grad (după fr. graduer).

GRADÁRE, gradări, s. f. Acțiunea de a grada și rezultatul ei. – V. grada.

GRADÁT¹, gradați, s. m. Militar având un grad inferior celui de ofițer. – Din fr. gradé.

GRADÁT², -Ă, gradați, -te, adj. 1. (Despre aparate, instrumente etc.) Împărțit în grade (3). 2. Care suie sau coboară treptat, care are loc, se produce pe rând, într-o succesiune ascendentă sau descendentă. – V. grada.

GRADÁȚIE, gradații, s. f. 1. Creștere sau descreștere treptată, progresivă, înaintare succesivă (a unui proces, a unui fenomen, a unei acțiuni etc.). 2. Fiecare dintre diviziunile care se găsesc pe suportul unui instrument de măsură cu scări gradate. 3. Figură de stil constând în trecerea treptată, ascendentă sau descendentă, de la o idee la alta. ♦ (Pict.) Trecere treptată de la o nuanță la alta. 4. Fiecare dintre treptele de încadrare pe care se află un salariat în cadrul gradului său, acordată pe baza vechimii în serviciu și a aportului în muncă; p. ext. spor de salariu care corespunde fiecăreia dintre aceste trepte. – Din fr. gradation, lat. gradatio.

GRÁDEL s. n. Pânză albă de bumbac cu dungi longitudinale, folosită pentru lenjerie. – Din germ. Gradel.

GRADÉN, gradenuri (gradene), s. n. 1. Treaptă înaltă, așezată la baza unui edificiu. 2. Fiecare dintre treptele unui amfiteatru, stadion etc., pe care sunt așezate băncile sau scaunele. – Din fr. gradin.

GRADIÉNT, gradienți, s. m. Mărime care indică variația presiunii barometrice sau a temperaturii în anumite condiții. [Pr.: -di-ent] – Din fr. gradient.

GRADIÉR, gradiere, s. n. Construcție folosită la răcirea apei necesare instalațiilor energetice. [Pr.: -di-er] – Din germ. Gradier[werk].

GRÁDINĂ, gradine, s. f. Daltă specială din oțel care servește la cioplirea unor roci în vederea obținerii de elemente de construcție decorative. – Din it. gradina.

GRADUÁL, graduale, s. n. (Muz.) Cânt gregorian în liturghia catolică. ♦ Carte de cântece pentru liturghie la catolici. [Pr.: -du-al] – Din it., lat. graduale.

GRAF¹, grafi, s. m. (Rar) Conte (german). – Din germ. Graf.

GRAF², grafe și grafuri, s. n. (Mat.) Ansamblu a două mulțimi disjuncte, între care s-a stabilit o corespondență. ◊ Teoria grafelor = disciplină care studiază proprietățile topologice ale structurii grafelor. – Din fr. graphe, engl. graph.

GRAFÉM, grafeme, s. n. Semn vizual al unui sunet. – Din fr. graphème.

GRAFFÍTO, graffiti, s. m. (Arheol.) Inscripție sau desen executat prin zgâriere pe monumentele antice. ♦ (Sens curent) Inscripții zgâriate pe pereți. – Din it. graffito.

GRÁFIC, -Ă, grafici, -ce, adj., s. n., s. f. I. Adj. 1. Referitor la metoda de a reprezenta prin desen (linii, puncte, figuri etc.) o mărime, variația unei mărimi sau raportul dintre două sau mai multe mărimi variabile; care aparține acestei metode. 2. Care ține de sau privitor la felul în care se realizează o tipăritură. II. 1. S. n. Reprezentare prin desen a unei mărimi, a variației unei mărimi sau a raportului dintre două sau mai multe mărimi variabile; reprezentare prin linii, figuri geometrice, hărți etc. a unor date din diverse domenii de activitate. 2. S. f. Ramură a artei plastice la baza căreia se află desenul de sine stătător și care folosește diverse procedee tehnice și diferite materiale. – Din fr. graphique.

GRAFICIÁN, -Ă, graficieni, -e, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu grafica. [Pr.: -ci-an] – Grafic(ă) + suf. -ian.

GRAFÍE, grafii, s. f. Mod de redare în scris a cuvintelor; scriere. ♦ Fel specific de a scrie al cuiva; scris¹. ♦ Linie specifică a unui desen, care caracterizează pe autorul lui. – Din fr. graphie.