Toate definitiile

DIVÓRȚ, divorțuri, s. n. 1. Desfacere pe cale legală a unei căsătorii. ◊ Loc. vb. A da divorț = a intenta acțiune de divorț; a divorța. 2. Fig. Nepotrivire, dezacord între două lucruri, acțiuni, idei etc. – Din fr. divorce, lat. divortium.

DIVORȚÁ, divorțez, vb. I. Intranz. (Despre soți) A se despărți prin divorț. ♦ Tranz. A determina pe cineva să se despartă prin divorț. – Din fr. divorcer (după divorț).

DIVORȚÁT, -Ă, divorțați, -te, adj. Care a fost căsătorit și s-a despărțit legal de soție (sau de soț). – V. divorța.

DIVULGÁ, divúlg, vb. I. Tranz. A face ca o taină să fie cunoscută de cineva sau de multă lume; a da în vileag, a da pe față. ♦ Spec. A transmite secrete de stat unei persoane neîndreptățite să le cunoască. – Din fr. divulguer, lat. divulgare.

DIVULGÁRE, divulgări, s. f. Faptul de a divulga. – V. divulga.

DIVULGATÓR, -OÁRE, divulgatori, -oare, s. m. și f. (Rar) Persoană care divulgă. – Din fr. divulgateur, lat. divulgator, -oris.

DÍXIE s. n. (Muz.) Dixieland. [Pr.: dicsi] – Din fr. dixie, engl. Dixie.

DÍXIELAND s. n. Stil ritmat, bazat pe alămuri, în jazul american; manieră de interpretare în acest stil. [Pr.: dicsilend] – Din engl. dixieland.

DIXTUÓR, dixtuoare, s. n. Lucrare muzicală compusă pentru zece voci sau zece instrumente; ansamblu vocal sau instrumental care execută o asemenea lucrare. [Pr.: -tu-or] – Din fr. dixtuor.

DIZAHARÍDĂ, dizaharide, s. f. Compus organic format din două molecule de monozaharide prin eliminarea dintre ele a unei molecule de apă. – Din fr. disaccharide.

DIZENTÉRIC, -Ă, dizenterici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj. De dizenterie, privitor la dizenterie. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care este bolnavă de dizenterie. – Din fr. dysentérique, lat. dysentericus.

DIZENTERÍE, dizenterii, s. f. Boală infecțioasă contagioasă care se manifestă prin ulcerații intestinale, dureri abdominale violente și diaree cu sânge. – Din fr. dysenterie, lat. dysenteria.

DIZEUR, dizeuri, s. m. Cântăreț de muzică ușoară. [Pr.: dizör] – Din fr. diseur.

DIZEUZĂ, dizeuze, s. f. Cântăreață de muzică ușoară. [Pr.: dizöză] – Din fr. diseuse.

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unul monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce.

DIZGRAȚIÉRE, dizgrațieri, s. f. Acțiunea de a dizgrația. [Pr.: -ți-e-] – V. dizgrația.

DIZGRAȚIÓS, -OÁSĂ, dizgrațioși, -oase, adj. Lipsit de grație, de farmec, de drăgălășenie. ♦ Dezagreabil. [Pr.: -ți-os] – Din it. disgrazioso. Cf. fr. disgracieux.

DIZIDÉNT, -Ă s. m. și f. v. disident.

DIZIDÉNȚĂ s. f. v. disidență.

DIZMIERDÁ vb. I v. dezmierda.

DIZMIERDÁRE s. f. v. dezmierdare.

DIZMIERDÁT, -Ă adj. v. dezmierdat.

DIZOLVÁ, dizólv, vb. I. Tranz. 1. A face ca o substanță solidă, lichidă sau gazoasă să se disperseze în altă substanță (lichidă), spre a forma împreună o soluție. ◊ Refl. Zahărul se dizolvă în apă. 2. A desființa ca persoană juridică o organizație, o asociație, o societate, o adunare etc. – Din lat. dissolvere. Cf. it. dissolvere.

DIZOLVÁNT, -Ă, dizolvanți, -te, adj., s. m. 1. Adj. Care are însușirea de a dizolva. ♦ Fig. Care dezagregă, descompune, nimicește. 2. S. m. Substanță (lichidă) care are însușirea de a dizolva în masa ei alte substanțe; solvent. – Din fr. dissolvant.

DIZOLVÁRE, dizolvări, s. f. Acțiunea de a (se) dizolva și rezultatul ei. – V. dizolva.

DIZOLVÁT, -Ă, dizolvați, -te, adj., s. m. 1. Adj. (Despre substanțe) Care se află dispersat în altă substanță, cu care formează o soluție. 2. S. m. Substanță care se dizolvă în masa altei substanțe; solvat. – V. dizolva.

DO s. m. invar. Unul dintre cele șapte sunete ale gamei muzicale, situat pe treapta întâi din gama majoră-tip. ♦ Denumire a uneia dintre gamele muzicale (care începe cu sunetul „do”). – Din it. do.

DOÁGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn (puțin încovoiate) care formează corpul unor vase strânse în cercuri. ◊ Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi (cam) într-o doagă = a fi trăsnit, nebun; a avea comportări anormale. 2. Fig. Fire, mentalitate (ciudată, sucită). ◊ Expr. A ajunge (sau a veni, a cădea) în doaga cuiva = a ajunge să se identifice (în sens rău) cu cineva în felul de a fi, de a gândi. – Lat. doga.

DOÁMNĂ, doamne, s. f. 1. Termen de politețe pentru o femeie căsătorită. ◊ Doamnă de onoare = femeie (din aristocrație) aflată în serviciul unei prințese, al unei regine etc. ♦ Soție. ♦ Spec. Soție a unui domnitor sau a unui boier. ♦ Stăpână a unei case, a unei gospodării. 2. Compus: (Bot.; pop.) doamnă-mare sau doamna-codrului = mătrăgună. – Lat. dom(i)na.