Toate definitiile
DEGRINGOLÁDĂ, degringolade, s. f. Prăbușire, rostogolire rapidă, cădere. ♦ Fig. Decădere treptată, degradare progresivă, ruinare. – Din fr. dégringolade.
DEÍSM s. n. Credință în existența lui Dumnezeu (fără recunoașterea revelațiilor). – Din fr. déisme.
DEÍST, -Ă, deiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care susține deismul, privitor la deism. 2. S. m. și f. Adept al deismului. – Din fr. déiste.
DELATÓR, -OARE, delatori, -oare, s. m. și f. Persoană care face o delațiune; denunțător, pârâtor. – Din fr. délateur, lat. delator.
DELAȚIÚNE, delațiuni, s. f. Denunțare, denunț; pâră. [Pr.: -ți-u] – Din fr. délation, lat. delatio, -onis.
DENDROLOGÍE s. f. Disciplină care se ocupă cu studierea arborilor. – Din fr. dendrologie.
DEÍCTIC, -Ă, deictici, -ce, adj. Care arată, care demonstrează, care întărește un sens. – Din fr. déictique.
DEIFICÁ, deífic, vb. I. Tranz. A atribui putere divină unei ființe sau unui lucru; a zeifica.[Pr.:-de-i-] – Din lat. deificare, fr. déifier.
DOL, doluri, s. n. (Jur.) Acțiune făcută cu rea-credință, cu viclenie, pentru a determina pe cineva să încheie un contract nefavorabil sau să admită o clauză defavorabilă într-un contract. – Din fr. dol, lat. dolus.
DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.
DRAG, -Ă, dragi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care este iubit, scump, neprețuit pentru cineva, pe care cineva îl iubește, îl prețuiește. ◊ Loc. vb. A prinde drag (de cineva) = a se îndrăgosti (de cineva). ◊ Expr. A-i fi cuiva drag să... = a-i plăcea cuiva mult să facă ceva, a se simți atras spre ceva. Când ți-e lumea (sau viața) mai dragă, se spune când se ivește o întâmplare neprevăzută și neplăcută într-un moment când erai liniștit, fericit. Dragă doamne = vorba vine, ca să zic așa; chipurile. ♦ (Substantivat, fam.) Termen cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. Care exprimă iubirea, prețuirea; care este plin de afecțiune; plăcut (ochiului). Cuvinte dragi. ◊ Expr. Cu dragă inimă = cu multă plăcere, foarte bucuros. II. S. m. și f. Persoană care iubește pe alta de sex opus, care se află în relații de dragoste cu aceasta; iubit(ă). III. S. n. (Pop.) Iubire, dragoste. ◊ Loc. adj. Mai mare dragul = plăcut, frumos. ◊ Loc. adv. Cu (mare, mult, atâta etc.) drag sau cu tot dragul = (foarte) bucuros, fericit. De drag = din (sau cu) plăcere. ◊ Loc. prep. De dragul... = pentru..., din dragoste sau din prietenie pentru... ◊ Expr. (Ți-e) mai mare dragul = e o mare plăcere, desfătare (să...). – Din sl. dragŭ.
DIGERÁ, digér, vb. I. Tranz. (Adesea fig.) A mistui alimentele. [Prez. ind. și: digerez] – Din fr. digérer, lat. digerere.
DIGERÁBIL, -Ă, digerabili, -e, adj. (Adesea fig.) Care se poate digera (cu ușurință); digestibil. – Din fr. digérable.
DIGERÁRE s. f. Acțiunea de a digera; digestie. – V. digera.
DIGÉSTIE, digestii, s. f. Proces fiziologic complex prin care alimentele introduse în organism sunt transformate treptat în substanțe asimilabile; mistuire, digerare. – Din fr. digestion, lat. digestio.
DES1- (Înaintea vocalelor și consoanelor sonore, în forma dez-) Element de compunere cu sens privativ, care servește la formarea unor substantive, a unor adjective și a unor verbe. [Var.: dez-, dis-] – Lat. dis-, fr. des-.
DES2, DEÁSĂ, deși, -se, adj. I. 1. (Despre colectivități sau corpuri compuse din unități identice) Cu elementele, cu părțile componente apropiate, cu intervale foarte mici sau cu foarte puține goluri între părți. ♦ (Despre țesături) Țesut strâns: bătut. 2. (Despre părțile componente ale unei colectivități sau unități) Așezat unul lângă altul sau foarte aproape unul de altul: strâns. 3. (Despre ploaie, ceață, umbră etc.) Compact, dens: de nepătruns. II. 1. Despre întâmplări, fenomene sau acțiuni: adesea adverbial) Care se repetă de (mai) multe ori la intervale mici de timp, urmând mereu unul după altul: repetat, frecvent. ♦ (Despre mișcări care se repetă: adesea adverbial) Repede, iute, grăbit. – Lat. densus.
DIGÉSTE s. f. pl. Culegere care cuprinde păreri ale juriștilor antici romani asupra problemelor de drept; pandecte. – Din fr. digeste.
DIGESTÍBIL, -Ă, digestibili, -e, adj. Digerabil. – Din fr. digestible.
DIGESTÍV, -Ă, digestivi, -e, adj. Referitor la digestie, care aparține digestiei. ◊ Aparat (sau tub) digestiv = totalitatea organelor cu ajutorul cărora se face digestia. – Din fr. digestif.
DIGITÁL, -Ă, digitali, -e, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține degetelor, care se referă la degete. Amprentă digitală = urmă lăsată pe un obiect de liniile de pe suprafața interioară a vârfului degetelor de la mână. 2. Adj. (Cib.) Care este sau poate fi reprezentat prin cifre ori prin numere. 3. Adj. (Electron.; despre aparate, dispozitive, instrumente, sisteme) Care generează, măsoară, prelucrează sau stochează semnale digitale (2). 4. S. f. (Bot.) Degețel-roșu. 5. S. f. Substanță extrasă din frunzele de degețel-roșu, folosită ca tonic al aparatului circulator. – Din fr. digital.
DIGITALÍNĂ s. f. Substanță extrasă din frunzele digitalei și întrebuințată ca întăritor cardiovascular, ca diuretic etc. – Din fr. digitaline.
DIGITÁT, -Ă, digitați, -te, adj. (Despre frunze) Care are foliolele dispuse ca degetele unei mâini deschise. – Din fr. digité.
DIGITÁȚIE s. f. Tehnica repartizării degetelor pe clapele sau pe coardele instrumentelor muzicale ori pe clapele mașinii de scris etc., pentru a obține un randament maxim. – Din fr. digitation.
DIGITIGRÁD, digitigrade, s. n. (La pl.) Nume dat unui grup de animale mamifere care se sprijină în mers numai pe degete; (și la sg.) animal care face parte din acest grup. ◊ (Adjectival) Animal digitigrad. – Din fr. digitigrade.
DIS- v. des1-.
DUMNEALÚI, DUMNEAÉI, dumnealor, pron. pers. Pronume de politețe pentru persoana a 3-a. ♦ (Fam.) Soț, soție. [Var.: (reg.) domnialúi pron. pers. m., dumneéi pron. pers. f.] – Domnia + lui (ei, lor).
DURÁ3, pers. 3 durează, vb. I. Intranz. 1. (Despre acțiuni în desfășurare) A ține un anumit timp, a se desfășura într-o anumită perioadă de timp. ♦ A persista, a dăinui, a se menține. 2. (Despre lucruri) A se menține (multă vreme) în stare bună; a fi trainic. – Din fr. durer, lat. durare.
DURÁ2, durez, vb. I.Tranz. 1. A construi, a zidi, a clădi. ♦ A așeza un stog, o claie etc. 2. A face, a confecționa, a alcătui (un obiect). 3. A aprinde focul. – Lat. dolare.
DÚRA1 interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de un lucru care se rostogolește sau se învârtește repede. ◊ Loc. adv. De-a dura = peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. ◊ Expr. Dur în jos, dur în sus sau dur la deal, dur la vale sau dur în car, dur în căruță sau dur încoace, dur încolo, exprimă o mișcare continuă sau un schimb de vorbe prelungit, o ezitare, o chibzuire îndelungată. [Var.: dur interj.] – Onomatopee.