Toate definitiile

URCEÓL, urceole, s. n. (Bot.) Organ în formă de sac. [Pr.: -ce-ol] – Din fr. urceole.

URCEOLÁT, -Ă, urceolați, -te, adj. (Bot.; despre unele organe) În formă de sac sau de urcior¹. [Pr.: -ce-o-] – Din fr. urcéolé.

URCIOR¹, urcioare, s. n. 1. Vas de lut (smălțuit) cu gâtul strâmt, cu una sau două toarte, folosit pentru păstrarea lichidelor. 2. (Rar) Loc mai adânc în albia unei ape curgătoare, unde se formează vârtejuri; bulboacă, bulboană. [Var.: ulciór s. n.] – Lat. urceolus.

URCIOR², urcioare, s. n. Mic furuncul care apare la rădăcina genelor. [Var.: ulciór s. n.] – Lat. hordeolus (după urcior¹).

URCIORÁȘ, urciorașe, s. n. Diminutiv al lui urcior¹; urcioruș¹. – Urcior¹ + suf. -aș.

URCIORÚȘ¹, urciorușe, s. n. Urcioraș. [Var.: ulciorúș s. n.] – Urcior¹ + suf. -uș.

URCIORÚȘ², urciorușe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui urcior². – Urcior² + suf. -uș.

URCÚȘ, urcușuri, s. n. 1. Faptul de a (se) urca. 2. Loc, drum care este în pantă, care urcă. ◊ Loc. adv. În urcuș = în sus, în pantă. – Urca + suf. -uș.

URDÁR, (1) urdari, s. m., (2, 3) urdare, s. n. 1. S. m. Cioban care face urda la stână; vânzător de urdă. 2. S. n. Vas, ceaun, căldare în care se fierbe sau în care se păstrează urda. 3. S. n. Unealtă cu care se amestecă zerul pus la fiert pentru a se obține urda (1). – Urdă + suf. -ar.

ÚRDĂ s. f. 1. Derivat al laptelui (de oaie) care se obține prin fierberea și închegarea zerului gras rămas de la prepararea cașului sau de la alegerea untului. 2. Compus: urda-vacii = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina acoperită cu peri cenușii și cu flori albe (Cardaria draba). - Et. nec.

URDINÁ, urdín, vb. I. Intranz. (Înv. și reg.) 1. A merge des la cineva sau undeva; a face același drum de repetate ori. 2. A avea diaree. [Prez. ind. și: urdinez] – Lat. ordinare.

URDINÁRE, urdinări, s. f. (Înv. și reg.) Acțiunea de a urdina și rezultatul ei. – V. urdina.

URDINÍȘ, urdinișuri, s. n. Deschizătură îngustă într-un stup, pe unde ies și intră albinele. – Urdina + suf. -iș.

URDOÁRE, urdori, s. f. (Pop.) Secreție gălbuie care se depune pe marginea pleoapelor (mai ales în timpul somnului); puchină. – Lat. *horridor, -oris (= horridus).

URDÚ s. n. Variantă a limbii hindi cu dezvoltare separată; limbă oficială în Pakistan. [Acc. și: úrdu] – Din engl., fr. urdu.

URDUCÁ, urdúc, vb. I. V. hurduca.

URDURÓS, -OÁSĂ, urduroși, -oase, adj. (Pop.) Care are urdori la ochi; p. ext. neîngrijit, nespălat, murdar. – Urdoare + suf. -os.

URÉCHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊ Expr. A fi numai urechi sau a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊ Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (Salvia verticillata); urechea-șoarecelui = nu-mă-uita; urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊ Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă. 2. Cheotoarea de piele sau de pânză care se coase la marginea posterioară de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. 3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (La pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).

URECHEÁ, urechez, vb. I. Tranz. A trage pe cineva de urechi (pentru a-l pedepsi); p. gener. a bate (un copil). – Din ureche.

URECHEÁLĂ, urecheli, s. f. Faptul de a urechea; pedeapsă aplicată cuiva prin tragere de urechi; p. gener. bătaie (dată unui copil). – Urechea + suf. -eală.

URECHEÁT, -Ă, urecheați, -te, adj. Care are urechi mari. ♦ (Substantivat, m.) Denumire glumeață dată iepurelui și măgarului. – Din ureche.

URECHÉLNIȚĂ, urechelnițe, s. f. I. (Zool.) 1. Insectă de culoare castanie, cu corpul alungit, cu elitrele scurte, având la capătul abdomenului două prelungiri în formă de clește mare (Forficula auricularia). 2. Animal miriapod cu capul mare, cu antenele lungi, cu prima pereche de picioare mai lungă, transformată într-un fel de clești îndreptați îndărăt (Lithobius forficatus). 3. Cârcăiac. II. Plantă erbacee meliferă, cu frunze ovale cărnoase, terminate printr-un vârf ascuțit și așezate în formă de rozetă, cu flori roșii sau roz așezate în partea superioară a tulpinii (Sempervivum tectorum). – Ureche + suf. -elniță.

URECHIÚȘĂ, urechiușe, s. f. 1. Diminutiv al lui ureche. 2. Ciupercă comestibilă cu pălăria în formă de pâlnie de culoare galbenă-portocalie sau roșcată (Cantharellus cibarius). ♦ (Bot.) Urechea-babei. 3. (Pop.) Colțunași umpluți cu carne, care se fierb în supă. – Ureche + suf. -ușă.

UREDINÁLĂ, uredinale, s. f. (La pl.) Ordin de ciuperci microscopice parazite care trăiesc pe plantele fanerogame, producând boala numită rugină; (și la sg.) ciupercă din acest ordin. – Din fr. urédinales.

URÉE s. f. Substanță organică incoloră, cristalizată, care se găsește în urină și în sânge (produsă de dezagregarea substanțelor azotoase în organismul animal) sau se obține pe cale sintetică, fiind folosită ca îngrășământ agricol sau la fabricarea unor mase plastice, a unor medicamente etc. (Pr.: -re-e] – Din fr. urée.

URÉMIC, -Ă, uremici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se referă la uremie, de uremie. 2. S. m. și f., adj. (Persoană) care suferă de uremie. – Din fr. urémique.

UREMÍE, uremii, s. f. Creșterea patologică a cantității de uree sau de acid uric din sânge când rinichiul bolnav nu le poate elimina în întregime. – Din fr. urémie.

URETÁN, uretani, s. m. (Chim.) Ester carbamic; carbamat. – Din fr. uréthane, germ. Urethane.

URETÉR, uretere, s. n. Fiecare dintre cele două canale cilindrice subțiri, membranoase, care unesc bazinetul cu vezica urinară. – Din fr. uretère.

URETERÁL, -Ă, ureterali, -e, adj. Care aparține ureterului, privitor la ureter. – Din fr. urétéral.