Toate definitiile
URANOTÍL, uranotili, s. m. (Chim.) Uranofan. – Din fr. uranotile.
URÁRE, urări, s. f. Acțiunea de a ura2 și rezultatul ei; conținutul unei urări; urat1. – V. ura2.
URÁT1, uraturi, s. n. Urare. – V. ura2.
URÁT2, urați, s. m. (Chim.) Sare a acidului uric. – Din fr. urate.
ÚRĂ1, (rar) uri, s. f. Sentiment puternic, nestăpânit, de dușmănie față de cineva sau de ceva. – Din urî (derivat regresiv).
ÚRĂ2, uri, s. f. Plantă erbacee cu frunze lanceolate, cu flori roșii-purpurii, mai rar albe, dispuse într-un spic la vârful tulpinii (Gymnadenia conopea). – Et. nec. Cf. u r ă1.
URĂTÓR, -OÁRE, urători, -oare, s. m. și f. Colindător (care urează). – Ura2 + suf. -ător.
URĂTÚRĂ, urături, s. f. Cuvânt sau formulă de urare la adresa cuiva. ♦ Text recitat de colindători când umblă cu uratul1. – Ura2 + suf. -ătură.
URÂCIÓS, -OÁSĂ, urâcioși, -oase, adj. (Despre oameni și manifestările lor) Antipatic, nesuferit, neplăcut. [Var.: uriciós, -oásă adj.] – Urî + suf. -icios.
URÂCIÚNE, urâciuni, s. f. 1. Ființă cu înfățișare respingătoare; monstru, pocitanie, pocitură. 2. (Înv. și reg.) Urâțenie (1). [Var.: uriciúne s. f.] – Urî + suf. -ciune.
URẤT, -Ă, (I) urâți, -te, adj., (II) adv., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie: p. ext. pocit, hâd, hidos. 2. Care displace, care trezește repulsie (morală); urâcios, nesuferit. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav. 3. (Despre timp) Posomorât, ploios, friguros, II. Adv. Într-un mod neplăcut, nepotrivit, imoral. ◊ Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva. III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊ Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊ Expr. A-i fi (cuiva) urât = a) a se teme (în singurătate); b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi). 2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. – V. urî.
URÂȚÉL, -ÍCĂ, urâței, -ele, adj. Diminutiv al lui urât (I); cam urât. – Urât + suf. -el.
URÂȚÉNIE, (2) urâțenii, s. f. 1. Faptul de a fi urât, starea a ceea ce este urât; urâciune (2). 2. (Concr.) Ființă urâtă sau obiect urât; ceea ce este urât. – Urât + suf. -enie.
URÂȚÍ, urâțesc, vb. IV. Tranz. și refl. A face să devină sau a deveni urât; a (se) sluți, a (se) poci. – Din urât.
URÂȚÍRE, urâțiri, s. f. Acțiunea de a (se) urâți și rezultatul ei. – V. urâți.
URBÁN, -Ă, urbani, -e, adj. Care ține de oraș, privitor la oraș; orășenesc. ♦ Fig. (Despre atitudinea sau modul de comportare al cuiva) Care dă dovadă de urbanitate; politicos, civilizat. – Din fr. urbain, lat. urbanus.
URBANÍSM s. n. Urbanistică. ♦ Fig. Atitudine, comportare plină de politețe, de bună-cuviință; urbanitate. – Din fr. urbanisme.
URBANÍST, urbaniști, s. m. Specialist în domeniul urbanisticii. – Din fr. urbaniste.
URBANÍSTIC, -Ă, urbanistici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință al cărei obiect îl constituie sistematizarea așezărilor omenești existente și proiectarea de așezări noi; urbanism. 2. Adj. Care ține de urbanistică (1), privitor la urbanistică; edilitar. – Urban + suf. -istic sau urbanist + suf. -ic.
URBANITÁTE s. f. (Rar) Atitudine, comportare plină de politețe, de bună-cuviință; urbanism. – Din fr. urbanité, lat. urbanitas, -atis.
URBANIZÁ, urbanizez, vb. I. Tranz. și refl. A da sau a căpăta un caracter urban, citadin. – Din fr. urbaniser.
URBANIZÁRE, urbanizări, s. f. Acțiunea de a (se) urbaniza și rezultatul ei. – V. urbaniza.
URBANIZÁT, -Ă, urbanizați, -te, adj. Care a căpătat caracter urban, citadinizat. – V. urbaniza.
URBÁRIU, urbarii, s. n. (Înv.) Registru oficial în care erau trecute proprietățile funciare; carte funciară. – Din germ. Urbarium.
ÚRBE s. f. (Livr. și fam.) Oraș. – Din lat. urbs, -is.
URCÁ, urc, vb. I. 1. Refl., intranz. și tranz. A (se) deplasa dintr-un loc situat mai jos către unul situat mai sus; a (se) sui. ♦ Intranz. (Despre drumuri) A fi înclinat în pantă suitoare. ♦ Intranz. și refl. (Despre plante) A se prinde (cu ajutorul unor organe speciale) de un suport, de ziduri etc., ridicându-se vertical; a se cățăra. 2. Refl., intranz. și tranz. A (se) sui și a (se) așeza pe ceva mai ridicat. ◊ Expr. (Refl. și tranz.) A (se) urca pe tron sau pe (ori în) scaunul împărăției = a începe să domnească sau a învesti în funcția de suveran. 3. Refl., intranz. și tranz. A (se) ridica (până la o înălțime oarecare); a (se) înălța (în văzduh). ◊ Expr. (Refl.) A i se urca cuiva băutura la cap = a se îmbăta. A i se urca la cap = a deveni încrezut, înfumurat. 4. Refl. și intranz. (Despre temperatură, presiune atmosferică; p. ext. despre termometre sau barometre) A avea ori a indica valori mai mari în comparație cu cele obișnuite sau anterioare. ♦ Intranz. (Fiz.; despre mărimi scalare) A suferi o variație de creștere a valorii pozitive. 5. Refl. (Despre numere, prețuri, sume) A se ridica la..., a se mări. ◊ Tranz. A urca prețurile. 6. Refl. (Despre voce, glas sau ton; p. ext. despre cântece) A se ridica de la un registru mai profund la unul mai înalt. ◊ Tranz. A urca tonul. 7. Refl. și intranz. A merge îndărăt în timp până la..., a exista, a data din... – Probabil lat. *oricare (= oriri).
URCÁRE, urcări, s. f. Acțiunea de a (se) urca și rezultatul ei; urcat1. – V. urca.
URCÁT1 s. n. Urcare. – V. urca.
URCÁT2, -Ă, urcați, -te, adj. (Despre venituri, sume, prețuri) Care a devenit (mai) mare. – V. urca.
URCĂTÓR, -OÁRE, urcători, -oare, adj. (Despre plante) Care se agață, se urcă; agățător, suitor. – Urca + suf. -ător.