Toate definitiile
URLÁ, úrlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (1) specifice. ♦ Intranz. și tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz). ♦ Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita. 2. (Despre vânt, viscol, ape etc.: la pers. 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. – Lat. ululare.
URLÁT s. n. Faptul de a urla. - V. urla.
URLÁȚI s. m. pl. (Reg.; în expr.) A se duce pe urlați = a fugi repede de undeva (urlând). – Din urla.
URLĂTÓR, -OÁRE, urlători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care urlă sau care vuiește. 2. S. f. Pârâu care curge cu zgomot din înălțimea unui munte; p. ext. cascadă. – Urla + suf. -ător.
ÚRLET, urlete, s. n. 1. Strigăt puternic și prelung scos de oameni sau de animale. ♦ Vorbă cu tonul foarte ridicat; strigăt. ♦ Plâns cu hohote, violent și zgomotos. ♦ Executare a unui cântec cu tonul foarte ridicat (și în mod neplăcut pentru auz). ♦ Fig. Clocot, freamăt. 2. Zgomot puternic produs de elemente ale naturii, de arme de foc etc.; vuiet. – Urla + suf. -et.
URLÓI, urloaie, s. n. (Pop.) Burlan. – Et. nec. Cf. u r l a.
URLUÍ, urluiesc, vb. IV. Tranz. A măcina mare unele boabe de cereale pentru a face urluială. [Var.: uruí vb. IV] – Din magh. örölni.
URLUIÁLĂ, urluieli, s. f. Boabe de cereale măcinate mare și întrebuințate ca hrană pentru animale. [Var.: uruiálă s. f.] – Urlui + suf. -eală.
URLUÍT, -Ă, urluiți, -te, adj. (Despre unele boabe de cereale) Măcinat mare, transformat în urluială. [Var.: uruít, -ă adj.] – V. urlui.
URLUITOÁRE, urluitori, s. f. Mașină cu care se urluiesc boabele sau turtele furajere de semințe oleaginoase. [Pr.: -lu-i-. - Var.: uruitoáre s. f.] – Urlui + suf. -toare.
URLÚP interj. Cuvânt care imită sunetele caracteristice scoase de porumbei sau de alte păsări. – Onomatopee.
URM, urmi, s. m. (Bot.) Mojdrean. – Lat. ornus (după ulm).
URMÁ, urmez, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A merge în urma cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, a însoți. ♦ Tranz. A fi alături de cineva (într-o acțiune). 2. Tranz. A merge înainte pe un anumit traseu, pe drumul apucat. ♦ Tranz. și intranz. A respecta o anumită indicație primită, a se conduce după..., a proceda conform cu...; a se conforma. 3. Tranz. și intranz. A frecventa o formă de învățământ. 4. Tranz. și intranz. A veni, în timp, după cineva sau ceva (luându-i locul); a succeda. ♦ Intranz. A succeda cuiva într-un post, într-o demnitate; a înlocui pe cineva. ♦ Intranz. A-și avea locul după cineva sau ceva într-o ierarhie. 5. Tranz. și intranz. A duce mai departe un lucru început; a continua. ♦ Spec. A continua vorba începută, textul început; a spune sau a scrie mai departe. 6. Intranz. A avea loc, a se produce, a se îndeplini (după...). ♦ A rezulta, a însemna. 7. Tranz. (Cu valoare de semiauxiliar) A trebui, a fi nevoie. – Din urmă.
URMÁRE, urmări, s. f. 1. Acțiunea de a urma și rezultatul ei. ◊ Loc. conj. Prin (sau, înv., în) urmare = așadar, deci. ♦ Consecință, efect. 2. (Înv.) Procedeu, faptă, purtare. – V. urma.
URMÁȘ, -Ă, urmași, -e, s. m. și f. 1. Continuator al unei familii (considerat în raport cu cei din generațiile anterioare lui); descendent, odraslă. ♦ Moștenitor (de bunuri materiale). 2. Succesor într-o demnitate, într-o funcție. 3. Continuator al unei opere, al unei tradiții. – Urmă + suf. -aș.
ÚRMĂ, urme, s. f. 1. Semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut, a stat etc. ◊ Loc. prep. Pe urma sau pe urmele cuiva (sau a ceva) = pe unde a fost, a existat, a trecut cineva (sau ceva). (De) pe urma... = din cauza, ca urmare a..., drept consecință a... ◊ Loc. vb. A fi pe urma (sau pe urmele) cuiva = a urmări. ◊ Expr. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a avea calitățile, defectele, apucăturile, comportarea (bună sau rea a) cuiva, a semăna cu cineva (în comportare); a imita pe cineva. A pierde (sau a nu mai ști, a nu mai da de) urma (sau urmele) cuiva = a nu mai ști nimic despre cineva. Nici urmă sau fără urmă (de)... = deloc, nici un pic. A da de (sau a găsi) urma (sau urmele) cuiva = a obține unele date cu privire la o persoană pe care o caută. 2. Punct sau stadiu final; sfârșit. ◊ Loc. adj. Din (sau de pe) urmă = a) de la sfârșit, ultim; b) precedent. Din urmă = a) din spate, dindărăt; b) de la locul unde a rămas. ◊ Loc. adv. În urmă = a) în spate, îndărăt; b) mai târziu, apoi; c) mai de mult. Pe urmă = mai târziu, ulterior. (Până) la urmă = la sfârșit de tot. În cele din (sau de pe) urmă = la sfârșitul unui șir, unei succesiuni; în sfârșit. ♦ Loc. prep. În urma... = a) în spatele, după..., la sfârșitul...; b) drept urmare, datorită... De pe urma... = după moartea cuiva, drept moștenire de la cineva. ◊ Expr. A rămâne în urmă = a se lăsa întrecut de alții pe drum sau în activitate, în muncă. A fi (sau a merge, a rămâne) în urmă = (despre ceas) a merge mai încet, arătând o oră mai mică decât cea oficială. La urma urmei (sau urmelor) = în cele din urmă; în definitiv; în concluzie. ♦ (Înv.) Urmare, consecință, rezultat. 3. (Mat.) Punct în care o dreaptă intersectează o anumită suprafață. ♦ Dreaptă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. – Lat. *orma.
URMĂRÍ, urmăresc, vb. IV. Tranz. 1. A merge, a se deplasa, a fugi după cineva, pe urmele cuiva (pentru a supraveghea, pentru a ajunge, a prinde). ♦ A ține pe cineva sub observație; a supraveghea. ♦ A face demersuri judiciare împotriva cuiva. 2. A se conduce după un anumit principiu, după o anumită concepție călăuzitoare. 3. A însoți pe cineva sau ceva cu privirile, cu gândul. ♦ A privi ceva în mișcare, în desfășurare. 4. Fig. A obseda, a chinui, a tortura. 5. A studia o problemă, o temă, activitatea cuiva etc. cu un anumit scop (practic). ♦ A asculta cu atenție o expunere orală, executarea unei compoziții muzicale etc. 6. A avea drept scop, a tinde la... – Urmă + suf. -ări.
URMĂRÍRE, urmăriri, s. f. Acțiunea de a urmări și rezultatul ei. ♦ Acțiune ofensivă de luptă, executată de trupe în scopul nimicirii inamicului care se retrage. – V. urmări.
URMĂRÍT, -Ă, urmăriți, -te, s. m. și f. Persoană care este căutată de organele judiciare, polițienești etc. (pentru o infracțiune comisă). – V. urmări.
URMĂRITÓR, -OÁRE, urmăritori, -oare, s. m. și f. Persoană care urmărește pe cineva (pentru a supraveghea, a prinde, a aresta). – Urmări + suf. -tor.
URMĂTÓR, -OÁRE, următori, -oare, adj. 1. Care urmează după cineva sau ceva (în spațiu sau în timp). ♦ (Substantivat) Persoană chemată (după alta) să fie servită, întrebată etc. ♦ (Substantivat, înv.) Urmaș, succesor. ♦ Care este arătat în cele ce urmează. 2. (Înv.) Care urmează întocmai un sfat, o poruncă. – Urma + suf. -ător.
URMULÍȚĂ, urmulițe, s. f. (Pop.) Diminutiv al lui urmă; urmușoară, urmuță. – Urmă + suf. -uliță.
URMUȘOÁRĂ, urmușoare, s. f. (Pop.) Urmuliță. – Urmă + suf. -ușoară.
URMÚȚĂ, urmuțe, s. f. (Pop.) Urmuliță. – Urmă + suf. -uță.
ÚRNĂ, urne, s. f. 1. Vas de pământ sau de bronz, de capacități și de forme diferite, în care se păstrau în antichitate unele lichide. 2. Vas în care se păstrează cenușa morților incinerați; cenușar (I 3). 3. Cutie prevăzută cu o deschizătură îngustă, pe unde se introduc buletine de vot, numerele unei loterii etc. – Din fr. urne, lat. urna.
URNÍ, urnesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) mișca, a (se) deplasa (cu greu) din locul unde se află. ♦ Tranz. A pune în funcțiune o mașină, un sistem tehnic etc. – Din sl. urinonti.
URNÍRE, urniri, s. f. Acțiunea de a (se) urni și rezultatul ei. – V. urni.
UROBACTÉRIE, urobacterii, s. f. Microb existent în depozitele care conțin substanțe azotate în descompunere. – Din fr. urobactérie.
UROBILÍNĂ s. f. Pigment biliar de culoare galbenă-brună (colorant al urinei). – Din fr. urobiline.
UROBILINOGÉN, urobilinogene, s. n. Compus organic format în intestin prin reducerea bilirubinei, reabsorbit apoi numai în parte prin peretele intestinal și redat ficatului. – Din fr. urobilinogène.