Toate definitiile

FUMÁR, fumare, s. n. Deschizătură făcută în acoperișul caselor de la țară, pentru a permite ieșirea fumului din sobe; hogeag, bageacă. – Lat. fumarium.

FUMÁRIC adj.m. (În sintagma) Acid fumaric = acid organic nesaturat, produs intermediar în metabolismul glucidelor și al acizilor grași. – Din fr. fumarique.

FUMARÓLĂ, fumarole, s. f. Produs gazos (hidrogen, azot, clor, oxigen, oxizi de carbon etc.) cu temperatură ridicată, emis de vulcani prin cratere și prin crăpături sau degajat din curgerile de lavă; degajarea acestor gaze. – Din fr. fumerolle, it. fumarola.

FUMÁT¹ s. n. Faptul de a fuma. ♦ Deprinderea, obiceiul de a fuma. – V. fuma.

FUMÁT², -Ă, fumați, -te, adj. (Fam.; despre informații, știri) Răsuflat, știut; perimat. – V. fuma.

FUMĂRÁIE s. f. Fumărie. [Pr.: -ra-ie] – Fum + suf. -ăraie.

FUMĂRÁR, fumărari, s. m. Persoană care încasa fumăritul. – Fumar + suf. -ar.

FUMĂRÍE, s. f. Cantitate mare de fum; fumăraie, fumegai. – Fum + suf. -ărie.

FUMĂRÍT s. n. Dare percepută în Țara Românească și în Moldova, în sec. XVII, pe fiecare coș de fum al caselor țărănești, respectiv pe fiecare casă. – Fum + suf. -ărit.

FUMĂRÍȚĂ, fumărițe, s. f. Mică plantă erbacee din familia papaveraceelor, cu flori purpurii sau albe, cu gust amar și cu fructe globuloase (Fumaria officinalis). – Fum + suf. -ăriță.

FUMĂTÓR, -OÁRE, fumători, -oare, s. m. și f. Persoană care fumează. – Fuma + suf. -ător.

FUMEGÁ, pers. 3 fúmegă, vb. I. Intranz. 1. A scoate fum, a arde înăbușit, fără flacără și cu fum. ♦ (Despre lămpi, lumânări, sobe etc.) A arde defectuos, eliminând fum. 2. A scoate aburi. – Lat. fumigare.

FUMEGÁI s. n. (Reg.) Fumărie. – Fumega + suf. -ai.

FUMEGÁRE, fumegări, s. f. Acțiunea de a fumega și rezultatul ei. – V. fumega.

FUMEGĂRÍE, fumegării, s. f. Faptul de a fumega – Fumega + suf. -ărie.

FUMEGÓS, -OÁSĂ, fumegoși, -oase, adj. Care scoate fum sau aburi. – Fumega + suf. -os.

FUMIGÁNT, fumiganți, s. m. Substanță (gazoasă) toxică folosită pentru fumigație. ◊ (Adjectival) Substanță fumigantă. – Din fr. fumigant.

FUMIGÁȚIE, fumigații, s. f. Producere de fum, afumare cu diverse substanțe în scopul distrugerii unor paraziți, pentru dezinfecție, parfumarea aerului într-un spațiu închis sau în scopuri terapeutice. – Din fr. fumigation, lat. fumigatio.

FUMIGÉN, -Ă, fumigeni, -e, adj. (Chim.; despre unele substanțe) Care, în contact cu aerul, produce fum abundent sau ceață. ◊ Lumânare fumigenă = tub care conține o substanță fumigenă folosită mai ales la camuflarea unui obiectiv militar. – Din fr. fumigène.

FUMIVÓR, -Ă, fumivori, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care absoarbe fumul. 2. S. n. Dispozitiv folosit pentru alimentarea focarului locomotivei cu aer suplimentar, în vederea îmbunătățirii arderii combustibilului. – Din fr. fumivore.

FUMIZÁRE, fumizări, s. f. Acțiunea de a fumiza și rezultatul ei. ♦ Acoperire a unui obiectiv (militar) cu fum sau cu ceață artificială, în scopul camuflării lui. – V. fumiza.

FUMOÁR, fumoare, s. n. Încăpere, mai ales lângă sălile de spectacol, în care se poate fuma. [Var.: fumuár s. n.] – Din fr. fumoir.

FUMUÁR s. n. v. fumoar.

FUMUÍ, pers. 3 fumuiește, vb. IV. Intranz. impers. (Rar) A se înfățișa cu un aspect tulbure, ca de fum. – Fum + suf. -ui.

FUMUIÁG, fumuiage, s. n. (Rar) Șomoiog. [Pr.: -mu-iag] – Contaminare între fum și șomoiog.

FUMURÍU, -ÍE, fumurii, adj. De culoarea fumului; cenușiu întunecat. ♦ Fig. Posomorât, mohorât. – Fum + suf. -uriu (după alburiu, timpuriu etc.).

FUMURÓS, -OÁSĂ, fumuroși, -oase, adj. (Înv., rar) Înfumurat. – Fum + suf. -os.

FUNAMBÚL, -Ă, funambuli, -e, adj., s. m. și f. (Rar) (Persoană) care merge sau dansează pe sârmă. – Din fr. funambule.

FUNAMBULÉSC, -ÉSCĂ funambulești, adj. (Rar) Echilibristic, acrobatic. ♦ Bizar, excentric, extravagant. – Din fr. funambulesque.

FUNCIÁR, -Ă, funciari, -e, adj. Care se referă la proprietatea particulară asupra pământului sau la averi imobiliare. ◊ Fond funciar = totalitatea suprafețelor de teren aflate între granițele unei țări, unei unități administrativ-teritoriale sau ale unei unități agricole. Impozit funciar = impozit pe care îl plătește cineva pentru un teren care se află în proprietatea sa. Carte funciară = registru oficial în care se inventariază toate proprietățile de pământ individuale din cuprinsul unei regiuni, menționându-se numele proprietarului, suprafața terenului și vecinătățile; carte funduară. ◊ Fig. Care aparține naturii, firii cuiva; de bază. [Pr.: -ci-ar] – După fr. foncier.