Toate definitiile

PUNÍBIL, -Ă, punibili, -e, adj. (Jur.) Pasibil de pedeapsă. – Din it. punibile.

PÚNIC, -Ă, punici, -ce, adj. Care aparține Cartaginei sau locuitorilor ei, privitor la Cartagina sau la locuitorii ei; cartaginez. ◊ Război punic = nume dat fiecăruia dintre cele trei războaie purtate de Roma antică împotriva Cartaginei. – Din lat. punicus, fr. punique.

PUNITÍV, -Ă, punitivi, -e, adj. (Livr.) Care pedepsește; destinat să pedepsească. – Din fr. punitif.

PUNT s. m. v. pfund.

PUNTÁT, -Ă, puntați, -te, adj. (Despre nave sau ambarcațiuni) Cu punte. – Din punte.

PÚNTE, punți, s. f. 1. Pod îngust (format adesea dintr-o scândură sau dintr-o bârnă) așezat peste un șanț, peste o râpă sau peste o apă, care poate fi trecut numai cu piciorul. ◊ Expr. Punte de scăpare = mijloc de a trece peste o dificultate, de a ieși dintr-un impas. A se face (sau a se pune) luntre și punte v. luntre. ♦ Scândură groasă sau panou îngust așezat pe o schelă, pe care circulă muncitorii când lucrează la înălțime. ◊ Punte de comunicație = placă metalică rabatabilă folosită ca legătură între două vagoane de cale ferată. ♦ Pod suspendat sau mobil care leagă vasele de chei. ♦ Pod suspendat sau mobil la o cetate sau la un castel medieval. 2. Planșeu metalic sau de lemn, orizontal, care închide corpul unei nave la partea superioară sau care compartimentează nava pe nivele. 3. Dispozitiv de măsură a unor mărimi electrice format din patru elemente, o sursă de energie și un instrument de măsură. 4. Pluta în care se introduce fitilul candelei. 5. (Chim.; sintagma) Punte de hidrogen = legătură de hidrogen. – Lat. pons, -ntis.

PUNTICÍCĂ, punticele, s. f. Puntișoară. – Punte + suf. -icică.

PUNTIȘOÁRĂ, puntișoare, s. f. Diminutiv al lui punte; punticică, puntiță. – Punte + suf. -ișoară.

PUNTÍȚĂ, puntițe, s. f. 1. Puntișoară. 2. Interval aflat între găurile țevilor la o placă tubulară a unei căldări de aburi. – Punte + suf. -iță.

PUP¹, pupi, s. m. (Fam. și în limbajul copiilor) Sărut. – Din pupa (derivat regresiv).

PUP² interj. v. pu.

PUPÁ, pup, vb. I. (Fam.) 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) săruta. ◊ Expr. (Tranz.) A pupa în bot (pe cineva) = a linguși, a adula (pe cineva). (Refl. recipr.) A se pupa (în bot) cu cineva = a se înțelege bine cu cineva, a se afla în relații de intimitate cu cineva. 2. Tranz. (Mai ales în construcții negative) A ajunge să obțină ceva râvnit; a dobândi. Nu mai pupi tu plimbare. – Lat. *puppare.

PUPÁT, pupaturi, s. n. (Fam.) Faptul de a (se) pupa; sărutat, sărut, pupătură. – V. pupa.

PÚPĂ¹, pupe, s. f. Partea de dinapoi a corpului unei nave. – Din fr. poupe.

PÚPĂ², pupe, s. f. Formă de dezvoltare în metamorfoza unor insecte, între starea de larvă și cea de dezvoltare completă; nimfă. – Din lat. pupa.

PUPĂÍ, pupăiesc, vb. IV. Intranz. (Despre pupeze) A scoate strigăte caracteristice speciei. ♦ Fig. (Despre oameni) A flecări, a cleveti. – [Pu-pu-]pup + suf. -ăi.

PUPĂTÚRĂ, pupături, s. f. (Fam.) Sărutare, pupat. – Pupa + suf. -ătură.

PÚPĂZĂ, pupeze, s. f. 1. Pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriț, cu ciocul lung și curbat și cu o creastă de pene mari, portocalii, în vârful capului (Upupa epops). ◊ Expr. A-i merge (cuiva) gura ca pupăza = a vorbi mult, a fi flecar. A-i cânta (cuiva) pupăza = a-i merge rău, a nu avea noroc. 2. Fig. (Fam.) Persoană flecară. ♦ Femeie îmbrăcată sau fardată strident; p. ext. femeie de moravuri ușoare. 3. (Reg.) Colac (în formă de pasăre sau de cuib de pasăre). ◊ Expr. Colac peste pupăză sau pupăză peste colac, se spune când peste un necaz deja existent vine altul (și mai mare). – Cf. alb. pupëzë.

PUPĂZÓI, pupăzoi, s. m. Bărbătușul pupezei. – Pupăză + suf. -oi.

PUPEZÉLE s. f. pl. Plantă erbacee perenă din familia leguminoaselor, cu flori la început purpurii și apoi albastre, așezate în raceme (Lathyrus vernus). – Pupăză + suf. -ele.

PUPÍC, pupici, s. m. (Fam. și în limbajul copiilor) Diminutiv al lui pup. – Pup + suf. -ic.

PUPÍL, -Ă, pupili, -e, s. m. și f. Persoană minoră aflată sub tutela sau în grija cuiva (altul decât părinții). – Din fr. pupille, lat. pupillus.

PUPILÁR¹, -Ă, pupilari, -e, adj. Care aparține pupilei, care se referă la pupilă, de pupilă. – Din fr. pupillaire.

PUPILÁR², -Ă, pupilari, -e, adj. (Livr.) Care aparține pupilului, privitor la pupil. – Din fr. pupillaire, lat. pupillaris.

PUPÍLĂ, pupile, s. f. 1. Deschizătură rotundă din mijlocul irisului, prin care se face adaptarea vederii în funcție de luminozitate, de distanță etc.; lumina ochiului. 2. (Fiz., în sintagmele) Pupilă de intrare = deschidere reală sau o imagine a sa care limitează cantitatea de lumină care pătrunde într-un instrument optic. Pupilă de ieșire = deschidere reală sau o imagine a sa care limitează conul de raze de lumină emergente dintr-un sistem optic. – Din fr. pupille, lat. pupilla.

PUPILOMETRÍE s. f. (Med.) Măsurare a diametrului pupilei. – Din fr. pupillométrie.

PUPILOMÉTRU, pupilometre, s. n. (Med.) Aparat pentru măsurarea diametrului pupilei. – Din fr. pupillomètre.

PULVERIZÁBIL, -Ă, pulverizabili, -e, adj. Care poate fi pulverizat. – Din fr. pulvérisable.

PULVERIZÁRE, pulverizări, s. f. Acțiunea de a (se) pulveriza și rezultatul ei; pulverizație. – V. pulveriza.

PULVERIZÁT, -Ă, pulverizați, -te, adj. Care este prefăcut în pulbere sau în particule lichide foarte fine. – V. pulveriza.