Toate definitiile

PUF¹ interj. Cuvânt care redă zgomotul produs de eliminarea bruscă și cu intermitențe a aerului (pe nări, pe gură), de lovirea în cădere a unui corp de o suprafață moale etc. – Onomatopee.

PUF², (5) pufuri, s. n. 1. (De obicei cu sens colectiv) Pene mici, moi și fine, care constituie primul penaj al puilor sau care acoperă corpul unor păsări pe burtă și sub aripi, servind pentru umplerea pernelor, a plăpumilor etc. ◊ Expr. A crește în puf = a crește în confort, neducând lipsă de nimic. 2. (Cu sens colectiv) Peri fini și moi care cresc pe obraz; început de barbă sau de mustață. 3. (Cu sens colectiv) Părul mărunt, moale și mătăsos din blana unor animale. 4. (Cu sens colectiv) Perii mici și fini ai unor fructe, semințe etc. 5. Obiect de toaletă care servește la pudrat, făcut din puf² (1) sau din alt material pufos. 6. (Adjectival, în compusul) Bumbac-puf = bumbac brut obținut la cules. 7. (Spec.) Minge de badmington. – Din bg., scr. puh.

PUF³, pufuri, s. n. Scaun scund, fără spătar, de formă cilindrică, capitonat sau făcut din material plastic umplut cu aer. – Din fr. pouf.

PÚFĂI interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită pufăitul lulelei. – Onomatopee. Cf. puf¹.

PUFĂÍ, púfăi, vb. IV. Intranz. 1. A respira, a sufla greu și cu zgomot pe nări. 2. A fuma expulzând fumul cu mici întreruperi zgomotoase (provocate de dezlipirea bruscă a buzelor). ♦ (Despre lulea) A scoate fum. 3. (Despre locomotive) A evacua aburul aflat sub presiune cu întreruperi ritmice, zgomotoase. – Puf¹ + suf. -ăi.

PUFĂIÁLĂ, pufăieli, s. f. Pufăit; (concr.) fumul scos pe gură de un fumător. [Pr.: -fă-ia-] – Pufăi + suf. -eală.

PUFĂÍRE, pufăiri, s. f. Acțiunea de a pufăi. – V. pufăi.

PUFĂÍT s. n. Faptul de a pufăi; pufăială, pufăitură. – V. pufăi.

PUFĂITÚRĂ, pufăituri, s. f. Pufăit. [Pr.: -fă-i-] – Pufăi + suf. -tură.

PÚFĂR, pufere, s. n. Rondelă de cauciuc, material plastic etc., pe care se sprijină unele aparate pentru a preveni alunecarea lor. – Din germ. Puffer.

PUFĂRÍE, pufării, s. f. (Rar) Mulțime de puf² (1); așternut de puf². – Puf² + suf. -ărie.

PÚFNET, pufnete, s. n. Pufnitură. – Din pufni.

PUFNÍ, pufnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A expira pe nări cu zgomot, scurt și sacadat (din cauza oboselii, a mâniei, a nemulțumirii). ◊ Expr. A pufni în (sau de) râs sau (tranz.) a-l pufni pe cineva râsul = a izbucni într-un râs brusc și zgomotos. 2. (Despre mașini) A da afară cu zgomot, scurt și sacadat, aburi, gaze, fum; (despre aburi, gaze, fum) a izbucni, a ieși cu zgomot. – Puf¹ + suf. -ni.

PUFNÍRE, pufniri, s. f. Acțiunea de a pufni. – V. pufni.

PUFNITÚRĂ, pufnituri, s. f. Faptul de a pufni; aer expirat cu putere și zgomot pe nări; pufnet. ♦ Zgomot specific produs de cel care pufnește. – Pufni + suf. -tură.

PUFOÁICĂ, pufoaice, s. f. Haină scurtă vătuită și matlasată. – Din rus. fufaika (apropiat de puf²).

PUFÓS, -OÁSĂ, pufoși, -oase, adj. Acoperit de puf². ♦ Asemănător cu puful²; moale, ușor. – Puf² + suf. -os.

PUFULÉȚ, pufuleți, s. m. 1. Pufușor. 2. (La pl.) Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele ovale și florile albastre sau albe, care se cultivă ca plantă ornamentală (Ageratum houstonianum). 3. (La pl.) Produs alimentar preparat din mălai cu adaos de cașcaval, având aspectul unor tubulețe. – Puf² + suf. -uleț.

PUFULÍȚĂ, pufulițe, s. f. Gen de plante erbacee cu tulpina cilindrică acoperită cu peri lungi, cu flori roșii-purpurii, roz sau albicioase (Epilobium); plantă din acest gen. – Puf² + suf. -uliță.

PUFUȘÓR, pufușori, s. m. Diminutiv al lui puf²; pufuleț. – Puf² + suf. -ușor.

PUGILÍSM s. m. (Sport) Box. – Din engl. pugilism.

PUGILÍST, pugiliști, s. m. Boxer. – Din fr. pugiliste.

PUGILÍSTIC, -Ă, pugilistici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care ține de pugilism, privitor la pugilism. 2. S. f. (Sport; rar) Box. – Din fr. pugilistique.

PÚHAV, -Ă, puhavi, -e, adj. 1. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) Cu carnea moale, flască (și umflată); umflat, buhăit. 2. Afânat, moale; poros, spongios. – Din scr. buhav.

PUHĂVÍ, puhăvesc, vb. IV. Refl. A deveni puhav; a se buhăi. – Din puhav.

PUHÓI¹, puhoaie, s. n. Cantitate mare de apă care curge cu repeziciune și forță; apă curgătoare umflată de ploi, care se revarsă cu forță; șuvoi. ♦ Ploaie mare, torențială. ♦ Fig. Mulțime mare de oameni sau de alte ființe care se deplasează năvalnic în aceeași direcție. ♦ (Adverbial) În cantitate sau în număr foarte mare, grămadă. [Var.: (reg.) pohói, povói s. n.] – Din sl. povonĩ.

PUHOÍ², pers. 3 puhoiește, vb. IV. Intranz. (Despre ape curgătoare sau de ploaie) A curge în cantitate mare, cu repeziciune și forță; a se revărsa cu putere, a inunda. ♦ Fig. (Rar; despre oameni) A năvăli, a invada. – Din puhoi¹.

PUHOÍRE, puhoiri, s. f. Acțiunea de a puhoi²; revărsare, inundare. ♦ Fig. Forfoteală, fierbere. – V. puhoi².

PUI¹, pui, s. m., interj. I. S. m. 1. (De obicei urmat de determinări care indică specia) Pasăre, de la ieșirea din ou până la maturitate. ◊ Expr. Pui de cuc = bastard. Pui de bogdaproste = a) pui de găină (de obicei mai mic și mai slab) care se dă de pomană la înmormântare; b) copil mic, prăpădit; copil al nimănui; bastard. 2. Spec. Pui¹ (I 1) de găină; carnea gătită a acestei păsări. 3. P. gener. Orice animal de la naștere până la maturitate. ◊ Expr. Pui de viperă (sau de năpârcă) = om rău, viclean, primejdios. 4. Ou sau larvă de insectă. 5. Copil. ◊ Expr. Pui de lele = a) copil din flori, bastard; p. ext. derbedeu; b) bărbat afemeiat; c) femeie ușuratică, imorală. (Nici) pui de om = nici țipenie, nimeni. ♦ (Fam.; adesea la voc.) Termen de dezmierdare folosit când vorbești cu sau despre un copil ori cu sau despre bărbatul iubit. ♦ (Urmat de prep. „de”, care introduce un nume de obiect, dă acestuia valoare de diminutiv) Pui de mămăligă. Pui de pernă. ♦ (Urmat de prep. „de”, care introduce diverse nume, conferă acestora valoare de superlativ) Pui de somn. Pui de bătaie. 6. Plantă tânără, puiet; ramură tânără care crește din rădăcina sau tulpina unei plante; mlădiță, lăstar. ♦ Spec. Vlăstar care răsare pe lângă tulpina porumbului, copileț. 7. (Pop.; la pl.) Cusătură decorativă măruntă în formă de cruciulițe pe pieptul, pe poalele și pe mânecile cămășilor țărănești. ♦ (Reg.) Puncte de altă culoare pe fondul unei țesături; picățele. 8. Ambarcație mică cu vâsle, folosită pentru anumite servicii la bordul vaselor mai mari. II. Interj. (De obicei repetat) Strigăt cu care se cheamă puii¹ (I 2) sau alte păsări de curte. – Lat. *pulleus (= pullus).

PUI², pui, s. m. Puișor². – Din scr. pulja.