Toate definitiile
ECZEMATÓS, -OÁSĂ, eczematoși, -oase, adj., s. m. și f. (Bolnav) de eczemă. – Din fr. eczémateux.
ECZÉMĂ, eczeme, s. f. Boală de piele, acută sau cronică, de natură infecțioasă sau alergică, caracterizată prin erupții, abcese, leziuni umede sau uscate (însoțite de mâncărimi intense). – Din fr. eczéma.
EDÁFIC, -Ă, edafici, -ce, adj. Care are legătură cu natura solului. – Din fr. édaphique.
EDAFÓN s. n. Totalitatea organismelor care trăiesc în sol, legate de anumite condiții specifice de viață. – Din germ. Edaphon.
EDÉC, edecuri, s. n. 1. Odgon lung cu care se lega de catarg sau de babalele din proră o ambarcație sau o navă pentru a fi remorcată de pe mal împotriva curentului unui curs de apă. ◊ Expr. A trage la edec = a remorca o ambarcație sau o navă de pe mal cu un odgon împotriva cursului apei. A fi la edecul cuiva = a depinde cu totul de cineva, a fi la remorca cuiva. 2. Lucru care se găsește de multă vreme într-o gospodărie; lucru necesar, p. ext persoană (indispensabilă) care se găsește de multă vreme undeva. – Din tc. yedek.
EDECÁR, edecari, s. m. Persoană care trage la edec (1). – Edec + suf. -ar.
EDECLÍU, edeclii, s. m. (Înv.) Slujitor (cu rang inferior) la curtea domnească. – Din tc. yedecli.
EDELSCHWEIN s. n. invar. Rasă de porci crescută mai ales pentru carne. [Pr.: édelșvain] – Cuv. germ.
ÉDELVAIS s. n. (Bot.) Floare-de-colț. [Scris și: edelweiss] – Din germ. Edelweiss.
EDÉM, edeme, s. n. (Med.) Acumulare de lichid seros în spațiile intercelulare ale organelor și țesuturilor. ◊ Edem pulmonar = afecțiune cauzată de trecerea plasmei sangvine în alveolele pulmonare. – Din fr. oedème.
EDÉNIC, -Ă, edenici, -ce, adj. De rai. ♦ Fig. Frumos, plăcut, încântător. – Din fr.édénique.
EDENTÁ, edentez, vb. I. Tranz. A rupe, a smulge dinții unei roți dințate, ai unei perii de sârmă etc. – Din fr. édenter.
EDENTÁT, -Ă, edentați, -te, adj., s. n. (Mamifer) fără dinți sau cu dinții atrofiați. – Din fr. édenté.
EDÍCT, edicte, s. n. 1. (În Roma antică) Act prin care un magistrat făcea cunoscute normele de drept și formele juridice aplicate în timpul magistraturii lui. 2. (În antichitate și în evul mediu) Decret important cu caracter normativ dat de un monarh sau de o autoritate bisericească superioară cu privire la o anumită problemă. – Din lat. edictum, germ. Edikt.
EDICTÁL, -Ă, edictali, -e, adj. (Rar) Privitor la un edict. – Din fr. édictal, lat. edictalis.
EDÍCUL, edicule, s. n. 1. Construcție mică și ușoară ridicată într-un loc public. ♦ Construcție sau învelitoare de protecție care ferește de intemperii o lucrare de artă. 2. Tabernacul într-un templu roman. ♦ Nișă într-o încăpere funerară, pentru portretele morților sau pentru urne. – Din fr. édicule, lat. aediculum.
EDIFICÁ, edífic, vb. I. 1. Tranz. (Adesea fig.) A zidi, a ridica (III, 5), a clădi (construcții monumentale). 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) lămuri, a (se) clarifica. – Din fr. édifier, lat. aedificare.
EDIFICÁRE, edificări, s. f. Acțiunea de a (se) edifica și rezultatul ei. – V. edifica.
EDIFICATÓR, -OÁRE, edificatori, -oare, adj. Care edifică (2), care lămurește în mod convingător. – Din fr. édificateur, lat. aedificator, -oris.
EDIFÍCIU, edificii, s. n. Clădire mare, construcție impunătoare (adăpostind o instituție). – Din fr. édifice, lat. aedificium.
EDÍL, edili, s. m. 1. (În antichitatea romană) Magistrat care supraveghea edificiile și instalațiile publice, care se ocupa de aprovizionare, de organizarea jocurilor etc. 2. (Adesea fig.) Persoană care face parte din conducerea administrativă a unui oraș; consilier municipal. – Din fr. édile, lat. aedilis.
EDILITÁR, -Ă, edilitari, -e, adj. Privitor la administrația sau la lucrările de folos public ale unui oraș. – Din fr. édilitaire.
EDILITÁTE s. f. 1. Îngrijire a edificiilor și a lucrărilor de interes public ale unui oraș; înzestrare a unui oraș cu astfel de edificii și de lucrări. 2. Disciplină care se ocupă cu studiul, executarea și exploatarea lucrărilor de interes public, destinate să asigure un mediu salubru și un anumit grad de confort într-o localitate. – Din fr. édilité, lat. aedilitas, -atis.
EDITÁ, editez, vb. I. Tranz. 1. A efectua lucrările de tipărire și de răspândire a unei cărți sau a unei publicații. 2. A stabili, pe baza unei cercetări amănunțite, un text în vederea publicării lui (cu adnotații critice și explicative); a îngriji apariția unei opere. – Din fr. éditer.
EDITÁRE, editări, s. f. Faptul de a edita. – V. edita.
EDITÓR, -OÁRE, editori, -oare, s. m. și f. Persoană care editează o operă. – Din fr. éditeur, lat. editor, -oris.
EDITORIÁL, -Ă, editoriali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care aparține editurii sau editării, privitor la edituri sau la editare. 2. S. n. adj. (Articol de ziar, de revistă etc., de obicei nesemnat) care exprimă părerea conducerii unei publicații față de o problemă actuală importantă. [Pr.: -ri-al] – Din fr. editorial.
EDÍȚIE, ediții, s. f. 1. Totalitatea exemplarelor unei opere tipărite prin folosirea aceluiași zaț tipografic. * Ediție specială = tiraj suplimentar al unui ziar publicat în afara periodicității lui obișnuite, cu prilejul unui eveniment important, al unei sărbători etc. Ediție critică = ediție a unui text (vechi, clasic etc.) stabilit prin compararea variantelor și însoțit de comentarii și de aparatul critic necesar. Ediție definitivă = ediție al cărei text a fost văzut de autor și considerat ca definitiv. 2. Versiune. 3.Competiție sportivă care face parte dintr-o serie periodică, stabilă. [Var.: edițiúne s. f.] – Din fr. édition, lat. editio, -onis.
EDIȚIÚNE s. f. v. ediție.
EDUCÁBIL, -Ă, educabili, -e, adj. Care poate fi educat, receptiv la educație. – Din fr. éducable.