Toate definitiile
DEZORIENTÁ, dezorientez, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde simțul orientării, drumul pe care urma să meargă etc. ♦ Fig. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde cumpătul, siguranța de sine, judecata rece și clară; a (se) zăpăci. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. désorienter.
DEZRĂDĂCINÁT, -Ă, dezrădăcinați, -te, adj. 1. (Despre plante) Care a fost scos din pământ cu rădăcină cu tot. 2. P. anal. (Despre oameni) Care și-a părăsit locul de naștere și se simte străin în noul loc; care nu se poate adapta (la noile condiții de mediu, de viață). – V. dezrădăcina.
DEZVELÍRE, dezveliri, s. f. Acțiunea de a (se) dezveli. ♦ Operație de îndepărtare a straturilor sterile care acoperă un zăcământ, în vederea exploatării acestuia. – V. dezveli.
DEZVOLTÁ, dezvólt, vb. I. 1. Refl. (Despre materie și despre fenomenele naturii și ale societății) A trece de la o stare calitativă veche la alta nouă, de pe o treaptă inferioară la alta superioară, de la simplu la complex. ♦ Tranz. A amplifica în mod creator (o doctrină, o teorie, o idee), a completa cu idei noi. ♦ A se extinde dobândind proporții, însemnătate, forță; a crește, a se mări. ♦ (Despre ființe) A evolua crescând treptat (în sens fizic); a crește; (despre oameni) a evolua treptat (în ceea ce privește intelectul). 2. Tranz. A expune în mod amănunțit; a desfășura. Oratorul dezvoltă subiectul. 3. Tranz. A produce, a degaja. Unele fermentații dezvoltă căldură. – Et. nec.
DEZVOLTÁRE, dezvoltări, s. f. Acțiunea de a (se) dezvolta și rezultatul ei. – V. dezvolta.
DIABÓLIC, -Ă, diabolici, -ce, adj. 1. De diavol; care vine de la diavol; drăcesc. 2. Care denotă o mare cruzime, rău, crud; perfid, viclean; primejdios, funest. [Pr.: -di-a-] – Din fr. diabolique, lat. diabolicus.
DIADÉMĂ, diademe, s. f. Podoabă în formă de cunună făcută din metal prețios și împodobită cu pietre scumpe, purtată pe cap de suverani, de unii reprezentanți ai bisericii și, în reprezentările plastice, de anumite divinități; podoabă făcută din diverse materiale și purtată de femei pe frunte, la numite ocazii. [Pr.: -di-a-] [Var.: (înv.): diadém s. n.] – Din fr. diadème, lat. diadema.
DIAFANIZÁ, diafanizez, vb. I. Refl. și tranz. (Rar) A deveni sau a face să devină diafan, străveziu; a (se) subția. [Pr.: -di-a-] – Din fr. diaphaniser.
DIAGNOSTICÁ, diagnostichez, vb. I. Tranz. A stabili diagnosticul unui bolnav. [Pr.: -di-ag-] – Din fr. diagnostiquer.
DIAGONÁL, -Ă, diagonali, -e, s. f., adj. I. S. f. 1. Segment de dreaptă care unește două unghiuri (sau vârfuri) nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe fețe diferite. ◊ Loc. adv. În diagonală = pe direcția unei drepte înclinate față de un punct de referință; de-a curmezișul. ♦ Curea purtată de-a curmezișul pieptului la unele uniforme (militare). 2. Porțiune de linie de cale ferată sau de tramvai care taie oblic mai multe linii paralele dintr-o stație, pentru a permite trecerea vagoanelor de pe o linie pe alta. 3. Bară înclinată care leagă două noduri ale tălpilor opuse ale unei grinzi cu zăbrele. II. Adj. Care unește vârfurile a două unghiuri nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe fețe diferite; care este în formă de diagonală; curmeziș; cruciș. [Pr.: -di-a-] – Din fr. diagonal.
DIAGRÁMĂ, diagrame, s. f. Reprezentare grafică schematică a unui fenomen, a unui obiect, a amplasării locurilor dintr-o sală de spectacole, din vagoane etc. ♦ Linie lăsată pe o hârtie de un aparat înregistrator, care reprezintă modul de desfășurare a unor fenomene. [Pr.: -di-a-] – Din fr. diagramme.
DIALECTICIÁN, -Ă, dialecticieni, -e, s. m. și f. Persoană care stăpânește dialectica, care gândește conform cu principiile dialecticii. ◊ (Adjectival) Filozof dialectician. [Pr.: di-a-lec-ti-ci-an] – Din fr. dialecticien.
DIALÓG, dialoguri, s. n. 1. Convorbire între două persoane. ♦ (P. spec.) Convorbire (cu caracter oficial) care are loc între reprezentanții a două părți, a două țări etc. ♦ (P. spec.) Formă de convorbire între două personaje, în care sunt scrise de obicei operele dramatice; pasaj dintr-o operă literară în care se redă convorbirea dintre două personaje. ◊ Linie de dialog = semn ortografic de punctuație care indică începutul vorbirii fiecărui participant la o convorbire. 2. Operă literară scrisă sub formă de dialog. [Pr.: -di-a-] – Din fr. dialogue, lat. dialogus.
DIALOGÁT, -Ă, dialogați, -te, adj. (Despre opere literare) Compus în formă de dialog. [Pr.: -di-a-] – V. dialoga.
DICTATÓR, dictatori, s. m. 1. (În Roma antică) Conducător al armatei cu puteri politice nelimitate, ales de senat, în vreme de război, de răscoale etc., pe o perioadă de șase luni. 2. Conducător de stat care dispune de puteri politice nelimitate. ♦ Fig. Persoană care are o conduită autoritară, care caută să-și impună cu orice preț voința. – Din fr. dictateur, lat. dictator.
DIDÁCTIC, -Ă, didactici, -e, adj., s. f. 1. Adj. De sau pentru învățământ, relativ la învățământ. ♦ Care este menit să instruiască. Literatură didactică. ♦ (Peior.) Arid, sec. 2. S. f. Parte a pedagogiei care se ocupă cu principiile și metodele predării materiilor de învățământ și cu organizarea învățământului. – Din fr. didactique.
DIFERENȚIÁ, diferențiez, vb. I. 1. Tranz. A stabili deosebirea dintre două sau mai multe ființe sau lucruri, a delimita caracterele lor specifice. 2. Refl. A se deosebi de altcineva sau de altceva. 3. Tranz. (Mat.) A calcula o diferențială. [Pr.: -ți-a] – Din fr. différencier.
DIFERÍT, -Ă, diferiți, -te, adj. 1. (Urmează după substantivul pe care îl determină) Care diferă, care se deosebește (de cineva sau de ceva), care nu este asemănător (cu cineva sau cu ceva); deosebit. 2. (La pl.; precedă substantivul pe care îl determină) Fel de fel de..., tot felul de...; variați, diverși, feluriți. – V. diferi.
DIFICÍL, -Ă, dificili, -e, adj. 1. Care prezintă dificultăți; greu (de făcut), anevoios, complicat, greu de rezolvat. 2. (Despre persoane și despre caracterul lor) Care se împacă greu cu alții, greu de mulțumit; exigent, mofturos, capricios; susceptibil. – Din fr. difficile, lat. difficilis.
DIMPOTRÍVĂ, adj. invar., adv. 1. Adj. invar. Din față, din partea cealaltă, de dincolo; opus. ♦ Fig. Potrivnic, neprielnic, nefavorabil. 2. adv. Din contra; cu totul altfel; invers. 3. adv. (Rar) Față în față. – De + împotrivă.
DINÁMIC, -Ă, dinamici, -ce, adj., s. f. I. Adj. 1. (Mec.) De mișcare, de forță; privitor la mișcare, la forță. 2. Plin de mișcare, de acțiune, activ; care este în continuă (și intensă) mișcare, evoluție; care se desfășoară rapid. ◊ Verb reflexiv dinamic = verb reflexiv care exprimă o acțiune ce se face cu participarea intensă sau cu un interes special din partea subiectului. El se gândește. Ea își amintește. ♦ (Despre oameni) Care dovedește forță vitală, putere de a se afirma și de a acționa; energic. II. S. f. 1. Parte a mecanicii care studiază legile mișcării corpurilor ținând seama de masele lor și de forțele care se exercită asupra lor. 2. (Tehn.) Raport între valorile maxime și minime ale unui semnal. 3. Dezvoltare intensă, schimbare continuă, bogăție de mișcare. ◊ Dinamica populației = totalitatea schimbărilor (cantitative) care au loc în cadrul unei unități de populație. – Din fr. dynamique.
DINAMIZÁRE, dinamizări, s. f. Acțiunea de a dinamiza. – V. dinamiza.
DINTÂI adj. invar. (De obicei precedat de „cel”) 1. Primul dintr-o serie de lucruri, ființe, fenomene de același fel. ♦ (Adverbial) În primul moment, (mai) întâi. 2. Primul ca importanță, ca valoare, ca rang etc. dintre mai mulți. [Var.: (reg.) dentăi adj. invar.] – De + întâi.
DIOPTRÍE, dioptrii, s. f. Unitate de măsură a puterii unei lentile, având la bază puterea lentilei cu distanța focală de un metru. [Pr.: -di-op-] – Din fr. dioptrie.
DISCREDITÁ, discreditez, vb. I. Tranz. și refl. A face să-și piardă sau a-și pierde creditul, considerația, încrederea altora; a (se) compromite. – Din fr. discréditer.
DISCRÉDIT s. n. (Rar) Pierdere sau micșorare a prestigiului, a considerației, a influenței, a încrederii de care se bucură cineva sau ceva. – Din fr. discrédit.
DISCÚȚIE, discuții, s. f. 1. Schimb de păreri, de vederi; convorbire, conversație. ♦ Conversație animată în contradictoriu; controversă, dispută; ceartă. ◊ Loc. adv. Fără discuție = fără îndoială; neîndoios, indiscutabil. ◊ Expr. Nu (mai) încape discuție = desigur. 2. Cercetare, analiză, examinare, dezbatere minuțioasă a unei probleme, făcută de obicei în cadrul unui colectiv organizat. [Var.: discuțiúne s. f.] – Din fr. discussion.
DISLOCÁRE, dislocări, s. f. Acțiunea de a (se) disloca și rezultatul ei; dislocație. – V. disloca.
DISPENSAR, dispensare, s. n. Unitate medico-sanitară care asigură asistența populației dintr-o anumită zonă teritorială, de obicei fără spitalizare. – Din fr. dispensaire.
DISPOZÍȚIE, dispoziții, s. f. 1. Prevedere obligatorie cuprinsă într-o lege sau într-un regulament; măsură sau hotărâre luată de un organ ierarhic superior și obligatorie pentru organul în subordine. ◊ Loc. adv. La dispoziție = la îndemână. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se afla etc.) la dispoziția cuiva = a fi gata să satisfacă dorințele, ordinele cuiva. 2. Așezare a unor elemente într-un anumit loc, într-un anumit fel, într-o anumită ordine; alcătuire, construcție după un anumit plan. 3. Stare sufletească (bună sau rea); p. ext. dorință (momentană) de a face un anumit lucru. [Var.: dispozițiúne s. f.] – Din fr. disposition, lat. dispositio, -onis.