Toate definitiile

DISPRÉȚ s. n. Sentiment de desconsiderare a cuiva sau a ceva; lipsă de considerație sau de stimă față de cineva sau de ceva. ◊ Loc. adv. Cu dispreț = în mod disprețuitor. [Var.: (înv.) despréț s. n.] – Din it. disprezzo.

DISPREȚUITÓR, -OÁRE, disprețuitori, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care disprețuiește, care exprimă sau dovedește dispreț. [Pr.: --țu-i-] – Disprețui + suf. -tor.

DISTÁNȚĂ, distanțe, s. f. 1. Interval care desparte două puncte în spațiu; depărtare. ◊ Loc. adv. La distanță = la o oarecare depărtare. De la distanță = de la un punct depărtat. Din distanță în distanță = din loc în loc, la anumite intervale (egale). ♦ Interval de timp care desparte două momente, două evenimente. 2. Fig. (Rar) Deosebire, diferență. Distanța de la roșu la roz. – Din fr. distance, lat. distantia.

DISTÍNCȚIE, distincții, s. f. 1. Deosebire, diferență. A face distincție. Fără distincție. 2. Finețe, eleganță în înfățișare și comportări. 3. Decorație sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [Var.: distincțiúne s. f.] – Din fr. distinction, lat. distinctio, -onis.

DISTRÁ, distrez, vb. I. 1. Refl. și tranz. A petrece sau a face pe cineva să-și petreacă timpul în mod agreabil; a (se) înveseli, a (se) amuza. 2. Tranz. (Rar) A distrage. – Din fr. distraire.

DISTRÁT, -Ă, distrați, -te, adj. Care este absent la ceea ce se petrece în jurul lui, care se gândește în altă parte, la altceva. – V. distra.

DISTRUGĂTÓR, -OÁRE, distrugători, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care distruge; nimicitor, distructiv. 2. S. n. Navă de luptă de tonaj mediu și cu viteză mare, fără cuirasă, care dispune de armament de artilerie, rachete și torpile; contratorpilor. – Distruge + suf. -ător (după fr. destructeur).

DIVIZÁ, divizez, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) împărți în mai multe părți, grupuri etc. ♦ Tranz. (Spec.) A efectua o împărțire aritmetică. ♦ Tranz. (Spec.) A trasa diviziuni pe un instrument de măsură. 2. A face să nu se mai înțeleagă sau a nu se mai înțelege între ei; a (se) despărți, a (se) izola; a (se) dezbina. – Din fr. diviser.

DOBÂNDÍ, dobândesc, vb. IV. Tranz. 1. A obține ceva prin muncă, eforturi, perseverență; a câștiga, a realiza; a face rost de ceva, a găsi, a procura ceva. ♦ A primi, a căpăta. ◊ Expr. A dobândi un copil = a i se naște cuiva un copil. 2. (Înv.) A cuceri un oraș, o cetate etc. – Din sl. dobyti (dobondon).

DOFTORICÍ, doftoricesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. A îngriji un bolnav (folosind mijloace empirice); a doftori. 2. Refl. (Despre bolnavi) A se trata; a se vindeca (în urma unui tratament). [Var.: (fam.) doctoricí vb. IV] – Din doftor.

DOMINÁ, domín, vb. I. 1. Tranz. (Despre oameni, idei, concepții etc.) A ține pe cineva sau ceva sub influența sau stăpânirea sa; a stăpâni. ♦ Refl. A reuși să nu-și dea pe față sentimentele, gândurile etc. a se reține, a se stăpâni. 2. Tranz. și intranz. A întrece (cu mult) prin înălțime lucrurile sau ființele înconjurătoare, a se înălța deasupra tuturor. 3. Intranz. și tranz. A se impune prin număr sau prin intensitate; a predomina, a prevala. ♦ Tranz. A se dovedi net superior adversarului (într-o competiție sportivă). – Din fr. dominer, lat. dominari.

DOMINIÓN, dominioane, s. n. Nume mai vechi dat statelor din afara insulelor britanice care fac parte din Imperiul Britanic, având statut de suveranitate și egalitate în drepturi cu metropola. [Pr.: -ni-on] – Din fr. dominion.

DOMINÓ, dominouri, s. n. 1. Îmbrăcăminte de bal mascat, în formă de mantie lungă cu glugă. ♦ Persoană care poartă la bal o asemenea îmbrăcăminte. 2. Numele unui joc de societate care se joacă cu 28 de piese plate, dreptunghiulare, însemnate cu un număr de puncte (de la zero la șase) și pe care jucătorii le combină între ele după anumite reguli. [Acc. și: (2) dómino] – Din fr. domino.

DONÁRE s. f. Faptul de a dona; donație. – V. dona.

DÓZĂ², doze, s. f. 1. Cutie (metalică) izolată în interior, care servește la protecția unor elemente din instalațiile electrice. 2. Dispozitiv care servește la redarea prin mijloace electroacustice a sunetelor înregistrate pe un disc. – Din germ. Dose.

DÓZĂ¹, doze, s. f. (Adesea fig.) Cantitate determinată dintr-o substanță, dintr-un material etc. care produce un anumit efect sau care formează împreună cu altele un amestec, un tot. – Din fr. dose.

DOZÁJ, dozaje, s. n. 1. Dozare. 2. Proporția dintre diferitele substanțe sau materiale care intră în compoziția unui amestec. – Din fr. dosage.

DOZÁRE, dozări, s. f. Acțiunea de a doza și rezultatul ei; dozaj. – V. doza.

DRUMEÁG, drumeaguri, s. n. Drum îngust. – Drum + suf. -eag.

DUHNÍ, duhnesc, vb. IV. Intranz. 1. A răspândi un miros urât și greu; a mirosi urât, a puți, a duhori. 2. (Rar; despre vânt) A sufla (cu putere), a răbufni, a bufni. ♦ Fig. A șopti, a sufla cuiva la ureche în mod neplăcut. – Din sl. duhnonti.

DUIOȘÍE, duioșii, s. f. 1. Simțire gingașă, delicată, pornită din inimă; gingășie. 2. Melancolie, tristețe, jale. [Pr.: -du-io-] – Duios + suf. -ie.

DUMERÍ, dumeresc, vb. IV. Refl. și tranz. A pricepe sau a face să priceapă clar (după ce fusese nedumerit), a-și da sau a face să-și dea bine seama; a(-și) explica. [Var.: dumirí, domirí vb. IV.] – Din bg. domerja.

DUMICÁT, dumicați, s. m. (Pop.) Bucată mică ruptă dintr-un aliment, atât cât se bagă o dată în gură; îmbucătură. – V. dumica.

DUMINECEÁ, duminecele, s. f. Plantă erbacee târâtoare cu flori galbene (Lysimachia nummularia). – Duminecă + suf. -ea.

DUMNEAVOÁSTRĂ pron. pers. Pronume de politețe pentru persoana a 2-a (singular și plural). [Var.: (pop.) dumnevoástră pron. pers.] – Domnia + voastră.

DUȘMĂNÓS, -OÁSĂ, dușmănoși, -oase, adj. Plin de dușmănie, de ură; ostil, răuvoitor, dușmănesc. – Dușman + suf. -os.

DÚZĂ, duze, s. f. (Tehn.) 1. Ajutaj. 2. Filieră (pentru mătase). – Din germ. Düse.

DOMÉSTIC, -Ă, domestici, -ce, adj. 1. (Despre animale) Care trăiește pe lângă casă, fiind folosit în anumite scopuri. 2. Care este legat de casă, de gospodărie, de familie, specific vieții gospodărești; p. ext. intim, privat. – Din fr. domestique, lat. domesticus.

DOMESTICÍT, -Ă, domesticiți, -te, adj. Îmblânzit. – V. domestici.

DIMINUTÍV, -Ă, diminutivi, -e, adj., s. n. (Substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, altă parte de vorbire) care se formează cu ajutorul unui afix prin care se arată că obiectele, ființele, însușirile etc. denumite sunt considerate (în mod real sau afectiv) mai mici decât cele exprimate de cuvântul de bază. – Din fr. diminutif.