Toate definitiile
OÁZĂ, oaze, s. f. 1. Loc cu izvoare de apă și cu vegetație bogată în mijlocul unui pustiu nisipos. ♦ Fig. Tot ceea ce oferă destindere, repaus. 2. Loc neacoperit cu gheață în zona interioară a Antarcticii. – Din germ. Oase, it. oasi, fr. oasis.
OBĂDÁ, obădez, vb. I. Tranz. A monta în obezi spițele unei roți. – Din obadă.
OBĂDÁR, obădare, s. n. (Reg.) Sfredel folosit pentru a face găuri în obezi. – Obadă + suf. -ar.
ÓBĂRCHELNER s. m. v. oberchelner.
OBÂRȘÍ, obârșesc, vb. IV. Refl. (Înv.) A se trage, a-și avea originea, a proveni. – Din obârșie (derivat regresiv).
OBCÓNIC, -Ă, obconici, -ce, adj. De forma unui con inversat. – Din germ. obkonisch.
OBEÁDĂ s. f. v. obadă.
OBEDIÉNȚĂ, obediențe, s. f. (Livr.) Supunere, ascultare. [Pr.: -di-en-] – Din fr. obédience, lat. obedientia.
OBÉLĂ, obele, s. f. Semn care servea la marcarea pasajelor interpolate pe manuscrisele vechi. – Din fr. obèle.
OBLÁNIC, oblanice, s. n. (Reg.) Suport făcut dintr-o bucată de pânza încolăcită, pe care femeile îl pun pe creștet când poartă greutăți pe cap. – Din scr. oglavnik.
OBÓI, oboaie, s. n. Instrument muzical de suflat în formă de tub, cu ancie dublă, construit din lemn special, cu găuri și cu clape, folosit mai ales în orchestră. – Din it. oboe, germ. Oboe.
OBELÍSC, obeliscuri, s. n. Monument comemorativ de origine egipteană, de forma unui stâlp înalt și ascuțit la vârf, alcătuit de obicei dintr-un singur bloc de piatră și acoperit cu inscripții. ♦ Stâlp sau piesă de lemn, de piatră etc. de forma monumentului descris mai sus, folosit ca element de arhitectură. – Din fr. obélisque.
ÓBER, oberi, s. m. (Ieșit din uz) Chelner-șef, oberchelner. [Var.: óbăr s. m.] – Din germ. Ober.
ÓBERCHELNER, oberchelneri, s. m. (Ieșit din uz) Chelner-șef; ober. [Var.: óbărchelner s. m.] – Ober + chelner.
ÓBEREC, oberecuri, s. n. Numele unui dans popular polonez cu ritm vioi; melodie după care se execută acest dans. – Din pol. oberek.
ÓBERȚAL, oberțali, s. m. (Ieșit din uz) Chelner care făcea încasările de la clienți. – Ober + țal.
OBÉZ, -Ă, obezi, -e, adj. Care suferă de obezitate; foarte gras. – Din fr. obèse.
OBÉZIC, -Ă, obezici, -ce, adj. De obezitate, care produce obezitate. – Din fr. obésique.
OBEZITÁTE s. f. Creștere exagerată a greutății corporale printr-o îngrășare anormală, ca urmare a acumulării de grăsime în diferite organe și țesuturi. – Din fr. obésité.
OBIÁLĂ, obiele, s. f. Bucată de pânză sau de postav cu care țăranii (uneori și militarii) își înfășoară laba piciorului, în loc de ciorap sau peste ciorap; p. ext. zdreanță, cârpă. Expr. A-i curge (cuiva) obielele sau a curge obielele de pe (sau după) cineva = a fi îmbrăcat în zdrențe, a fi zdrențos, zdrențăros. – Din bg. obijalo.
OBICÉI, obiceiuri, s. n. 1. Deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț. ◊ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obișnuit, în genere. ◊ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obișnui. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunități omenești; datină, tradiție, uzanță, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție; cutumă. ◊ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în țările românești în timpul orânduirii feudale. [Pl. și: obiceie] – Din bg. običaj.
OBICINUÍ vb. IV v. obișnui.
OBICINUÍNȚĂ s. f. v. obișnuință.
OBICINUÍT, -Ă adj. v. obișnuit.
OBIDÍ, obidesc, vb. IV. 1. Refl. (Înv. și pop.) A se lăsa pradă deznădejdii sau durerii; a se necăji, a se amărî, a deznădăjdui. 2. Tranz. (Înv.) A deplânge, a jeli. 3. Tranz. (Înv.) A asupri, a împila, a oprima. – Din obidă.
OBIDÍRE, obidiri, s. f. (Înv. și pop.) Acțiunea de a (se) obidi și rezultatul ei; suferință, chin, amar; asuprire, împilare. – V. obidi.
OBIDÍT, -Ă, obidiți, -te, adj. (Înv. și pop.) 1. Amărât, mâhnit, necăjit, chinuit; zdrobit de durere. Care exprimă mâhnire, obidă. 2. (Adesea substantivat) Nedreptățit, oprimat, asuprit. – V. obidi.
OBIDÓS, -OÁSĂ, obidoși, -oase, adj. (Înv.) Îndurerat, amărât; sensibil. – Obidă + suf. -os.
OBIECTÁ, obiectez, vb. I. Tranz. A face o obiecție; a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susține altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină. – Din obiecție.
OBIECTÍV, -Ă, obiectivi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Fil.) Care există în afara conștiinței omenești și independent de ea. ◊ Idealism obiectiv = aspect al idealismului care susține existența unei idei absolute, mistice, independente de conștiința omenească și prin a cărei dezvoltare ia naștere lumea materială. 2. Care are însușirea de a reda realitatea în chip nefalsificat, detașat de impresii subiective; nepărtinitor, imparțial; obiectivist (2). 3. (Gram.) Care se referă la obiectul direct sau indirect. Reflexiv obiectiv. II. S. n. 1. Sistem optic convergent, format din una sau mai multe lentile care intră în construcția unui aparat optic (de fotografiat, microscop, lunetă etc.), fiind îndreptat spre obiectul studiat. 2. Porțiune de teren, localitate, fortăreață etc. care prezintă interes în timp de război. ♦ Țintă asupra căreia se execută o tragere sau se lansează bombe. 3. Fig. Scop, țintă, țel. ♦ (Concr.) Ceea ce urmează să fie realizat, construit etc. – Din fr. objectif.