Toate definitiile
OBIECTIVÁ, obiectivez, vb. I. Tranz. (Rar) A considera un lucru ca obiectiv (I 1); a transforma în valori cu existență obiectivă. ♦ Refl. A deveni obiectiv (I 1). – Din fr. objectiver.
OBIECTIVÁRE, obiectivări, s. f. Faptul de a (se) obiectiva. – V. obiectiva.
OBIECTIVÁT, -Ă, obiectivați, -te, adj. Concretizat, materializat. Imagini obiectivate. – V. obiectiva.
OBIECTIVITÁTE s. f. 1. Însușirea a ceea ce este obiectiv (I 1). 2. Nepărtinire, imparțialitate. – Din fr. objectivité (după obiectiv).
OBIECTIVIZÁ, pers. 3 obiectivizează, vb. I. Refl. (Rar) A căpăta un caracter obiectiv. – Obiectiv + suf. -iza.
OBIECTIVIZÁRE, obiectivizări, s. f. (Rar) Faptul de a se obiectiviza. – V. obiectiviza.
OBIÉCȚIE, obiecții, s. f. Argument pe care îl invocă cineva împotriva unei teze, a unei propuneri sau a unei pretenții; observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva. [Var.: obiecțiúne s. f.] – Din fr. objection.
OBIECȚIÚNE s. f. v. obiecție.
OBIELÚȚĂ, obieluțe, s. f. Diminutiv al lui obială. – Obială + suf. -uță.
OBIJDUÍ, obijduiesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A asupri, a împila. ♦ A nedreptăți, a jigni, a ofensa. – Din sl. obiždon (prez. ind. al lui obidĕti).
OBIJDUÍRE, obijduiri, s. f. (Înv.) Faptul de a obijdui; asuprire, împilare. Ofensă, jignire. – V. obijdui.
OBIJDUÍT, -Ă, obijduiți, -te, adj. (Înv.; adesea substantivat) Nedreptățit, asuprit, împilat; exploatat, năpăstuit. – V. obijdui.
OBIJDUITÓR, -OÁRE, obijduitori, -oare, s. m. și f. (Înv.) Asupritor, împilător. [Pr.: -du-i-] – Obijdui + suf. -tor.
OBIȘNUÍ, obișnuiesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A câștiga sau a face să câștige o anumită deprindere prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; a (se) deprinde, a (se) familiariza, a (se) învăța. 2. Tranz. A practica un anumit obicei, a avea o anumită deprindere. 3. Tranz. și refl. A (se) folosi (des), a (se) întrebuința. [Var.: (înv.) obicinuí vb. IV] – Din obicină (înv. „obicei” < bg.).
OBIȘNUÍNȚĂ, obișnuințe, s. f. Faptul de a fi obișnuit cu ceva, de a avea un anumit obicei; deprindere, obicei; datină. ◊ Loc. adv. Din obișnuință = în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului. ♦ (Rar) întrebuințare. [Var.: (înv.) obicinuínță s. f.] – Obișnui + suf. -ință.
OBIȘNUÍT, -Ă, obișnuiți, -te, adj. 1. Care a devenit obicei, care a intrat în obișnuința cuiva, caracteristic cuiva. 2. Care se face, se întâmplă, sau se întâlnește în mod regulat; care se folosește adesea; curent. ♦ (Substantivat) Persoană întâlnită în mod frecvent într-o casă, într-un loc etc. ♦ (Adverbial) În mod regulat, de obicei. 3. Care nu se distinge prin nimic în mod deosebit; comun, simplu, banal, de rând. [Var.: (înv.) obicinuít, -ă adj.] – V. obișnui.
OBLĂDUÍ, oblăduiesc, vb. IV. (Înv. și pop.) 1. Tranz. și refl. A (se) conduce, a (se) administra, a (se) guverna. ♦ Intranz. A domni. 2. Tranz. A proteja, a ocroti, a apăra. – Din sl. obladovati.
OBLĂDUÍRE, oblăduiri, s. f. (Înv. și pop.) Acțiunea de a (se) oblădui și rezultatul ei. ♦ (Concr.) Organ de conducere, autoritate (de stat), stăpânire. – V. oblădui.
OBLĂDUITÓR, -OÁRE, oblăduitori, -oare, adj. (Înv. și pop.; adesea substantivat) Care oblăduiește, guvernează, conduce, cârmuiește; protector. [Pr.: -du-i-] – Oblădui + suf. -tor.
OBLICÁ, oblichez, vb. I. Intranz. (Rar) A ocoli, a coti. – Din fr. obliquer.
OBLICÍ, oblicesc, vb. IV. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A dibui, a descoperi, a găsi. 2. Tranz. și intranz. A alia, a prinde de veste, a auzi. – Din sl. obličiti.
OBLICITÁTE s. f. Proprietate a unei linii sau a unei suprafețe de a fi înclinată față de o altă linie sau suprafață; poziție oblică. – Din fr. oblicité.
OBLIGÁ, oblíg, vb. I. 1. Tranz. A constrânge, a sili (pe cineva la ceva); a impune. 2. Tranz. și refl. A (se) îndatora. 3. Refl. A se angaja, a-și lua o sarcină, o răspundere. – Din lat. obligare, fr. obliger.
OBLIGÁRE, obligări, s. f. Faptul de a obliga. – V. obliga.
OBLIGATÓR, -OÁRE adj. v. obligatoriu.
OBLIGATÓRIU, -IE, obligatorii, adj. Care trebuie urmat întocmai, care trebuie făcut, îndeplinit; impus. ♦ (Rar) Care nu poate lipsi; indispensabil. [Var.: obligatór, -oáre adj.] – Din lat. obligatorius, fr. obligatoire.
OBLIGÁȚIE, obligații, s. f. 1. Datorie, sarcină, îndatorire. 2. Raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3. Hârtie de valoare care conferă posesorului ei calitatea de creditor și-i dă dreptul de a primi, pentru suma împrumutată, un anumit venit fix sub formă de dobândă. [Var.: obligațiúne s. f.] – Din fr. obligation, lat. obligatio, -onis.
OBLIGAȚIÚNE s. f. v. obligație.
ÓBLIGĂ, obligi, s. f. (Înv.) Cambie, poliță2. – Din it. obbligo.
OBLIGEÁNĂ, obligene, s. f. Plantă erbacee perenă, originară din India, cu miros aromatic, cu rizom cărnos, cu frunze liniare lungi și cu flori gălbui, care crește pe marginea apelor ori este cultivată, fiind folosită în medicină și în parfumerie (Acorus calamus). – Et. nec.