Toate definitiile

OȘTENÉSC, -EÁSCĂ, oștenești, adj. (Înv.) Ostășesc, milităresc. [Var.: oștinésc, -eáscă adj.] – Oștean + suf. -esc.

OTOMÁN, -Ă, otomani, -e s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Turc. 2. Adj. Turcesc. – Din lat. othomannus, fr. ottoman, it. ottomano, germ. Ottomane.

OȚĂRÎ, oțărăsc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A se mânia, a se înfuria; a se răsti la cineva. ♦ Refl. și tranz. A (se) mâhni, a (se) supăra. ♦ A se înspăimânta, a se îngrozi. 2. A face grimase, a se strâmba (din cauza unei băuturi sau a unei mâncări neplăcute la gust). [Var.: oțărí, oțerí, oțerî vb. IV.] – Din bg. ocerea.

OVÁȚIE, ovații, s. f. Manifestare publică entuziastă de admirație și de aprobare, exprimată prin aclamații și aplauze în cadrul unei adunări, a unei serbări etc., față de o persoană, o acțiune, o inițiativă etc. – Din fr. ovation, lat. ovatio.

OVIDÚCT, oviducte, s. n. (Anat.) Conducte care transportă ovulele ajunse la maturitate spre exterior. – Din fr. oviducte.

OVIFÓRM, -Ă, oviformi, -e, adj. Care are forma unui ou; ovoid, ovoidal, oval. – Din fr. oviforme.

OVOIDÁL, -Ă, ovoidali, -e, adj. Ovoid, oval, oviform. [Pr.: -vo-i-] – Din fr. ovoïdal.

OXIDÁNT, -Ă, oxidanți, -te, adj. 1. Care are proprietatea de a oxida, care produce oxidare. ♦ (Substantivat, m.) Substanță care are proprietatea de a produce o oxidare. 2. (Biol.) Oxidativ (2). – Din fr. oxydant.

OXIGÉN s. n. Element chimic gazos, incolor, inodor, insipid, care reprezintă o cincime din aerul atmosferic, fiind indispensabil în procesul respirației și al arderii, și care, în combinație cu hidrogenul, formează apa. – Din fr. oxygène.

OZÓN s. n. Corp gazos de culoare albăstruie, cu miros caracteristic, a cărui moleculă se compune din trei atomi de oxigen, care se găsește în natură sau se poate obține prin descărcări electrice în aer și este folosit ca antiseptic și la sinteze organice. – Din fr. ozone.

OZONIZÁ, ozonizez, vb. I. Tranz. 1. A introduce ozon într-un mediu pentru a-l steriliza, a transforma oxigenul în ozon. 2. A adăuga ozon (în aerul dintr-o încăpere) în scopul sporirii cantității de oxigen. – Din fr. ozoniser.

ONIRÍSM s. n. 1. Delir, aiurare asemănătoare visului, provocată de obsesii sau de halucinații. 2. (Lit.) Înclinare spre cultivarea situațiilor, a motivelor onirice; atmosferă, caracter oniric al unei creații. – Din fr. onirisme.

ONÍRIC, -Ă, onirici, -ce, adj. 1. Privitor la vise, care aparține visului; care delirează, care aiurează din cauza unei obsesii sau unor halucinații. ◊ Delir oniric = delir asemănător cu visul, care se manifestă în unele boli psihice și în care bolnavul se comportă ca un somnambul. ♦ (Despre oameni) Care este străin de ce se întâmplă în jurul lui, care trăiește într-o lume de vis. 2. (Despre creații literare) care are ca temă principală situațiile onirice (1). – Din fr. onirique.

ONTOLOGÍE s. f., Ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale existenței. – Din fr. ontologie.

ONTOLÓGIC, -Ă, ontologici -ce, adj. Care aparține ontologiei, privitor la ontologie, specific ontologiei; ontic. – Din fr. ontologique.

ORACULÁR, -Ă, oraculari, -e, adj. (Rar) care aparține oracolului, privitor la oracol. – Oracul + suf. -ar.

OPSOMANÍE, opsomanii, s. f. Particularitate morbidă potrivit căreia unele persoane nu pot suporta decât anumite alimente. – Din fr. opsomanie.

ORFÍSM s. n. 1. Curent religios din Grecia antică, care preconiza dualismul suflet-corp și credința în metempsihoză. 2. Curent în pictură care susține primatul culorii pure ca mijloc de exaltare a luminozității și a dinamismului. – Din fr. orphisme.

OFICÍNĂ, oficine, s. f. (Livr.) Laborator al unei farmacii, al unei instituții de cercetări, etc. ♦ Fig. Loc unde se urzesc intrigi, calomnii, comploturi. – Din lat. officina, fr. officine.

ODISÉE s. f. Călătorie lungă și plină de aventuri; șir de întâmplări neprevăzute; viață plină de peripeții. [Pr.: -se-e] – Din fr. odyssée.

OPTATÍV, -Ă, optativi, -e, adj. Care exprimă o dorință. ◊ (Gram.) Mod optativ (și substantivat, n.) = mod al verbului care exprimă acțiunea ca dorită. Propoziție optativă (și substantivat, f.) = propoziție care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită. – Din fr. optatif, lat. optativus.

ORGÁN¹, organe, s. n.1. Parte din corpul unei ființe vii, care îndeplinește una sau mai multe funcții vitale sau utile vieții. ♦ Gură; p. ext. voce, glas. 2. Parte componentă a unui mecanism, a unei mașini, formată din una sau din mai multe piese, având o anumită funcție. 3. Fig. Mijloc, instrument de acțiune, de comunicare etc.; p. ext. exponent, reprezentant; mijlocitor. ♦ (Urmat de determinări care indică felul sau apartenența) Ziar, revistă. 4. Grup de persoane care îndeplinește o funcție politică, socială, administrativă etc.; instituție politică, socială, administrativă etc. reprezentată de aceste persoane. – Din ngr. órganon, it. organo, lat. organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ.

ORGÁN², organe, s. n. (Înv.) 1. Harpă, liră. 2. Orgă. – Din sl. or(ŭ)ganŭ, ngr. órganon, lat.organum, it. organo.

OREÁDĂ, oreade, s. f. Nimfă din mitologia greco-romană, care locuia prin munți și prin peșteri. [Pr.: -re-a-] – Din fr. oréade.

OMOGRAFÍE, s. f. Faptul sau însușirea de a fi omograf; situația în care se află două cuvinte omografe. – Din fr. homographie.

OMOFÁG, -Ă, omofagi, -ge, adj. Care se hrănește cu carne crudă. – Din fr. omophage.

OMOFÓN, -Ă, omofoni, -e, adj. (Despre cuvinte, grupuri de cuvinte, silabe etc) Care se pronunță la fel cu alt cuvânt, grup de cuvinte, silabe etc., fără a se scrie identic. – Din fr. homophone.

OMOGRÁF, -Ă, omografi, -e, adj., s. n. (Cuvânt) care se scrie la fel cu alt cuvânt, dar diferă de acesta (de obicei) din punct de vedere fonetic. – Din fr. homographe.

OMOFÓRM, -Ă, omoformi, -e, adj. (Despre forme ale unor părți de vorbire diferite) Care coincide ca pronunțare. – Din fr. homoforme.

OMNIVÓR, -Ă, omnivori, -e, adj., s. m. și f. (Animal) care se hrănește atât cu substanțe vegetale, cât și cu substanțe animale; (animal) care mănâncă de toate. – Din fr. omnivore.