Toate definitiile
FIRÍȘCĂ s. f. v. firușcă.
FIRIMITÚRĂ, firimituri, s. f. Bucățică de pâine, de obicei rămasă după ce se taie sau se rupe pâinea; p. gener. bucată foarte mică dintr-un aliment. [Var.: firmitúră s. f.] – Fărâmă + suf. -ătură (după fir).
FIRICÍCĂ, firicele, s. f. Plantă erbacee cu peri lânoși, frunze lanceolate și flori strânse mănunchi la vârful tulpinii (Filago germanica). – Fir + suf. -icică.
FIRICÉL, firicele, s. n. Diminutiv al lui fir; firișor, firuț. – Fir + suf. -icel.
FIRFIRÍG s. m. v. firfiric.
FIRFIRÍCĂ s. f. v. firfiric.
FIRFIRÍC, firfirici, s. m. Monedă mică de argint, a cărei valoare a variat în timp și în spațiu; băncuță. [Var.: firfiríg s. m., firfirícă s. f.] – Et. nec.
FIRÉZ s. n. v. firiz.
FIRÉT, fireturi, s. n. 1. Broderie cusută cu fir metalic. 2. (Rar) Fir de metal folosit la cusături și la broderii. 3. (La pl.) Haine împodobite cu firet (1). – Fir + suf. -et.
FIRÉȘTE adv. Natural, bineînțeles; negreșit, desigur. – Fire + suf. -ește.
FARINGIÁN, -Ă, faringieni, -e, adj. Care aparține faringelui, privitor la faringe; localizat în faringe. [Pr.: -gi-an] – Din fr. pharyngien.
FARINGÁL, -Ă, faringali, -e, adj. Care aparține faringelui, privitor la faringe. ♦ (Despre sunete) Care se articulează în faringe. – Din fr. pharyngal.
FIORITÚRĂ, fiorituri, s. f. Ornament muzical constând dintr-o notă sau dintr-un grup de note, indicate de obicei cu semne muzicale mai mici decât cele obișnuite, care se adaugă la fraza muzicală principală pentru a o înfrumuseța. [Pr.: fi-o-] – Din it. fioritura.
FIORÍNT s. m. v. fiorin.
FARINACÉU, -ÉE, farinacei, -cee, adj. (Rar) Ca făina. – Din fr. farinacé, lat. farinaceus.
FARÍN adj. invar. (Despre zahăr sau alte produse alimentare) Care are aspect de pudră. – Din fr. farine „făină”.
FARFURIÚȚĂ, farfuriuțe, s. f. Farfurioară. [Pr.: -ri-u-] – Farfurie + suf. -uță.
FIÓRD, fiorduri, s. n. Golf maritim îngust, sinuos și intrat adânc în uscat, cu maluri abrupte și înalte. [Pr.: fi-ord] – Din fr. fjord.
FIÓR, fiori, s. m. Senzație (ușoară) de frig (însoțită de tremur); p. ext. emoție vie pricinuită de un sentiment puternic (mai ales de frică); zguduire nervoasă. [Pr.: fî-or. – Pl. și: fioruri] – Lat. febris.
FARFURIOÁRĂ, farfurioare, s. f. Diminutiv al lui farfurie (1); farfuriuță. [Pr.: -ri-oa-] – Farfurie + suf. -ioară.
FIÓNG, fionguri, s. n. (Înv. și reg.) Fundă (făcută din panglici cu ciucuri) purtată de femei ca podoabă (pe cap). [Var.: fiónc s. n.] – Din ngr. fiónkos, tc. fiyonga.
FIÓNC s. n. v. fiong.
FIÓLĂ, fiole, s. f. Flacon (mic) de sticlă, cu gâtul strâmt, închis ermetic, în care se păstrează de obicei medicamente (în special lichide sau pulberi sterile injectabile); ampulă. [Pr.: fi-o-] – Din fr. fiole.
FINO-ÚGRIC, -Ă, fino-ugrici, -ce, adj. 1. (În sintagma) Limbă fino-ugrică = (la pl.) familie de limbi din nordul și din centrul Europei și din nordul Asiei, din care fac parte finlandeza, maghiara etc.; (și la sg.) limbă aparținând acestei familii. 2. Care aparține limbilor fino-ugrice, privitor la aceste limbi. Studii fino-ugrice. – După fr. finno-ougrien, germ. finnisch-ugrisch.
FARFURÍE, farfurii, s. f. 1. Obiect de faianță, de porțelan etc., de obicei de formă rotundă, cu marginile puțin ridicate și cu fundul plat sau adâncit, în care se servește mâncarea. 2. (Înv.) Porțelan. ◊ (Fam.; în sintagma) Farfurie zburătoare = obiect zburător neidentificat. – Din tc. farfuri (lit. fağfuri), ngr. farfuri.
FINLANDÉZ, -Ă, finlandezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Finlandei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Finlandei sau populației ei, privitor la Finlanda sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de finlandezi (1). – Din fr. finlandais, it. finlandese.
FARFURĂRÍE s. f. (Rar) Mulțime de farfurii; totalitatea farfuriilor (cuiva); p. ext. diverse obiecte de menaj din porțelan, faianță etc. – Farfurie + suf. -ărie.
FÍNIȘ, finișuri, s. n. Parte finală a unei curse sportive, parcursă cu efort maxim în vederea obținerii unei performanțe cât mai bune. – Din engl., fr. finish.
FINISÓR, -OÁRE, finisori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Muncitor specializat în operațiile de finisare. 2. S. n. Mașină care se folosește pentru executarea îmbrăcămintei de asfalt sau de beton a șoselelor. – Din fr. finisseur.
FINISÁT, -Ă, finisați, -te, adj. (Despre produse, lucrări etc.) Care a căpătat formă definitivă datorită finisării. – V. finisa.