Toate definitiile
OPINTÍ, opintesc, vb. IV. 1. Refl. și intranz. A face un efort (mare) pentru a împinge, a urni sau a ridica ceva; a-și încorda puterile, a se sforța. 2. Tranz. (Reg.) A sili, a forța un animal să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Fig. A îndemna, a îmboldi, a stimula pe cineva. 3. Tranz. A ridica o povară făcând un efort, a sălta cu greutate ceva. 4. Refl. (Rar) A porni cu hotărâre, a se repezi, a se năpusti. – Cf. sl. opĕntĩ.
ORTÓPTIC, -Ă, ortoptici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a oftalmologiei care asigură tratamentul ambliopiei, educarea vederii stereoscopice și tratamentul dezechilibrului muscular în strabism. 2. Adj. De ortoptică (1). – Din fr. orthoptique.
ORTORADIOGRAFÍE, ortoradiografii, s. f. (Fiz.) Ortoradioscopie. [Pr.: -di-o-] – Din fr. orthoradiographie.
ORTORADIOSCOPÍE, ortoradioscopii, s. f. (Fiz.) Metodă radioscopică pentru obținerea conturului unui obiect în adevărata lui mărime; ortoradiografie. [Pr.: -di-o-] – Din fr. orthoradioscopie.
ORTOSCOPÍE s. f. Calitate a unui obiectiv fotografic sau a unui sistem optic de a nu prezenta imagini deformate. – Din fr. orthoscopie.
ORTOSIMPÁTIC, -Ă, ortosimpatici, -ce, adj. (Med.) Al sistemului nervos vegetativ. – Din fr. orthosympathique.
ORTOSTÁTIC, -Ă, ortostatici, -ce, adj. (Med.) (Care se produce numai) în poziție verticală. – Din fr. orthostatique.
ORTOSTATÍSM s. n. (Med.) Menținere a corpului în poziția verticală. – Din fr. orthostatisme.
ORTOTÉST, ortoteste, s. n. Instrument de măsură mecanic, cu pârghii și roți dințate, folosit la măsurarea dimensiunilor pieselor prelucrate. – Orto- + test.
ORTOTÓNUS, ortotonusuri, s. n. Spasm prelungit al mușchilor capului, trunchiului și membrelor care determină o poziție rigidă în linie dreaptă a corpului. – Din fr. orthotonos.
ORTOTRÓPIC, -Ă, ortotropici, -ce, adj. (Fiz.; despre corpuri) A cărui strălucire este aceeași, oricare ar fi direcțiile de iluminare și de observație. – Din fr. orthotropique.
ORTÓZĂ, ortoze, s. f. Mineral din grupul feldspaților, cu aspect lăptos, roșiatic sau gălbui și cu luciu sticlos sau sidefos, întrebuințat în ceramică sau în industria sticlei; ortoclaz. – Din fr. orthose.
ORZ, (1) s. m., (2, 3) orzuri, (3) oarze, s. n. 1. S. m. Gen de plante erbacee din familia gramineelor, cu paiul lung și cu spicul format din mai multe rânduri de boabe, cultivate ca plante furajere și industriale (Hordeum); plantă care face parte din acest gen. ♦ P. restr. Boabele acestor plante, folosite ca hrană pentru animale, în industrie și în alimentația omului. ◊ Expr. A strica orzul pe gâște = a dărui lucruri deosebite cuiva care nu știe să le prețuiască. 2. S. n. pl. Specii de orz (1). 3. S. n. Semănătură, lan de orz (1). – Lat. hordeum.
ORZÁR, (1) orzare, s. n., (2) orzari, s. m. 1. S. n. Orzărie (2). 2. S. m. Negustor de orz. – Orz + suf. -ar.
ORZĂRÍE, orzării, s. f. 1. Câmp semănat cu orz. 2. Hambar în care se ține orzul; orzar (1). – Orz + suf. -ărie.
ORZIȘÓR s. n. 1. (Pop.) Diminutiv al lui orz; orzuleț. 2. Pastă făinoasă în forma și de mărimea unui bob de orz, care se fierbe în supă. – Orz + suf. -ișor.
ORZOÁICĂ s. f. Specie de orz al cărei spic este format numai din două rânduri de boabe, mai bogate în amidon decât ale orzului și folosite la fabricarea berii; orzoaie (Hordeum distichon). ◊ Compus: orzoiacă-de-baltă = plantă erbacee care crește în apele stătătoare sau lin-curgătoare, cu frunze liniare îngrămădite la baza tulpinii și cu flori mici, albe-verzui (Vallisneria spiralis). – Orz + suf. -oaică.
ORZOÁIE s. f. (Reg.) Orzoaică. [Pr.: -zoa-ie] – Orz + suf. -oaie.
ORZULÉȚ s. n. Orzișor. – Orz + suf. -uleț.
OS, oase, s. n. 1. Element de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă, de culoare albă. ◊ Os mort = umflătură a unui os (de obicei a oaselor de la picioarele de dinapoi ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un efort sau transmisă pe cale ereditară. ◊ Expr. A(-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a nu mai putea îndura un rău; a-și pierde răbdarea. A băga (sau a-i intra cuiva) frica (sau spaima etc.) în oase = a (se) speria, a (se) îngrozi. A fi numai piele și oase sau a-i număra oasele = a fi foarte slab. A(-i) trece (cuiva) os prin os = a fi extrem de obosit. Până la (sau în) oase sau până la (sau în) măduva oaselor = în tot corpul; foarte mult, adânc. A-i rupe (sau a-i muia cuiva) oasele = a bate foarte tare pe cineva. A-i rămâne (sau a-i putrezi) oasele (pe undeva) = a muri departe de casă, prin locuri străine. A căpăta (sau a avea, a dobândi etc.) un os de ros = a obține (sau a avea) un avantaj, un profit. ♦ Os (1) sau material cornos prelucrat, întrebuințat la fabricarea unor obiecte, în industrie, în arte decorative etc. 2. Fig. (La pl.) Trup; ființă, făptură. 3. Fig. Neam, familie, viță. ◊ Expr. (A fi) din os sfânt (sau din oase sfinte, din os de domn sau domnesc) = (a fi) din neam domnesc, din familie domnitoare. 4. Compus: osul-iepurelui = plantă cu miros greu, cu flori trandafirii îngrămădite la vârful ramurilor spinoase (Ononis spinosa). – Lat. ossum.
OSTENSÍBIL, -Ă, ostensibili, -e, adj. (Rar) Care se poate arăta sau vedea; vizibil; p. ext. evident. – Din fr. ostensible.
OSTEOARTRÍTĂ s. f. Inflamație care cuprinde atât articulația, cât și partea osoasă din jur. [Pr.: -te-o-ar-] – Din fr. ostéo-arthrite.
OSTEOBLÁST, osteoblaste, s. n. Celulă osoasă tânără, nediferențiată complet, din care se formează osteocitul. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéoblaste.
OSTEOCÍT, osteocite, s. n. Celulă osoasă în stadiu matur, complet diferențiată, care prezintă numeroase prelungiri ramificate. [Pr.: -te-o-. – Var. (după alte surse) osteocită] – Din fr. ostéocyte.
OSTEOCLÁST, osteoclaste, s. n. (Biol.) Celulă din sânge cu rol în osteoporoză. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéoclaste.
OSTEOCLAZÍE, osteoclazii, s. f. 1. Operație chirurgicală care necesită sfărâmarea anumitor oase. 2. (Biol.) Proces lent de resorbție osoasă datorită osteoclastelor. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéoclasie.
OSTEOFIBRÓZĂ, osteofibroze, s. f. Boală a animalelor care se manifestă prin îngroșarea și deformarea oaselor capului și ale membrelor, în urma demineralizării acestora. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéofibrose.
OSTEOFÍT, osteofite, s. n. Modificare patologică manifestată prin proliferarea anormală a țesutului osos în apropierea unei articulații vertebrale; cioc de papagal. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéophyte.
OSTEOFLEBÍTĂ, osteoflebite, s. f. (Med.) Inflamație a venelor din interiorul oaselor. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéophlebite.
OSTEOFÓN, osteofoane, s. n. Dispozitiv electroacustic care transmite sunetele exterioare în urechea internă prin intermediul sistemului osos al capului. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéophone.