Toate definitiile

OȚETÍ, oțetesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre vinuri) A se transforma în oțet; a se înăcri. 2. Fig. (Rar) A deveni aspru, mânios, sever; a se supăra, a se mânia. [Var.: (pop.) oțețí vb. IV] – Din oțet.

OȚETĂRÍE, oțetării, s. f. (Rar) Instalație rudimentară de fabricat oțet. – Oțet + suf. -ărie.

OȚETÁR, (1, 3) oțetari, s. m., (2) oțetare, s. n. 1. S. m. (Înv.) Persoană care fabrică sau vinde oțet. 2. S.. Mic serviciu de masă alcătuit din sticluțe în care se pun oțet și untdelemn. 3. S. m. Arbore cu frunze compuse, alterne, cu flori galbene-verzui și cu fructe roșii-purpurii, ale cărui frunze și scoarță, bogate în tanin, se folosesc în tăbăcărie, iar fructele pot fi folosite la fabricarea oțetului (Rhus typhina). – Oțet + suf. -ar.

OȚÉT s. n. Lichid cu gust acru, obținut prin fermentarea acetică a vinului, a berii etc. sau prin diluarea cu apă a acidului acetic concentrat, întrebuințat în alimentație drept condiment sau conservant. ◊ Expr. (Fam.) A face pe cineva cu ou și cu oțet = a batjocori, a ocărî pe cineva. – Din sl. ocĩtŭ.

OȚERÎ vb. IV v. oțărî.

OȚERÍT, -Ă adj. v. oțărât.

OȚERÍRE s. f. v. oțărâre.

OȚERÍ vb. IV v. oțărî.

OȚELÍU, -ÍE, oțelii, adj. Cu aspect, cu strălucire de oțel; de culoarea oțelului. – Oțel + suf. -iu.

ORATÓR, oratori, s. m. Persoană care rostește un discurs, care vorbește în public; persoană care are talentul de a vorbi frumos în fața unui public; retor. – Din lat. orator, fr. orateur.

ORÁR², -Ă, orari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care arată orele; privitor la ore; care se face sau se calculează pe timp de o oră. ◊ Diferență orară = diferența de timp marcată de două ceasornice situate pe longitudini diferite ale Pământului. (Înv.) Cerc orar = median ceresc. 2. S. n. Program al unei activități împărțit pe ore și repetat periodic; (concr.) tabel, grafic care indică programul în ore al unei activități; orele de plecare și de sosire ale unui tren, vapor, autobuz. ♦ Spec. Program săptămânal pe baza căruia se desfășoară activitatea didactică în școli și în facultăți. 3. S. n. (Înv.) Instrument care indică timpul; ceasornic. ♦ (Curent) Acul mic al ceasului, care indică orele. – Din fr. horaire, lat. horarius.

ORÁR¹, orare, s. n. Veșmânt bisericesc în formă de fâșie lungă și îngustă de lână, de mătase sau de bumbac, purtat pe umăr de diacon în timpul slujbei religioase. – Din sl. orarĩ, lat. orarium.

ORÁNZ, oranzi, s. m. (Înv.) Portocal. – Din fr. orange (după naramz).

ORANJERÍE, oranjerii, s. f. Seră în care se cultivă portocali. ♦ Tapiserie care reprezintă o grădină de portocali. – Din fr. orangerie.

ORANJÁDĂ, oranjade, s. f. Băutură răcoritoare preparată din suc de portocale, zahăr și sifon sau apă. – Din fr. orangeade.

ORÁNIȚĂ, oranițe, s. f. (Reg.) 1. Prăjină cu cange la vârf, de care se servesc marinarii și pescarii. 2. Luntre pescărească cu fundul lat. – Din scr. oranica.

ORANÍST, oranisturi, s. n. (Rar) Baldachin. [Var.: uranísc s. n.] – Din ngr. uranískos.

ORANGUTÁN s. m. v. urangutan.

OȚELÍT, -Ă, oțeliți, -te, adj. 1. (Despre obiecte de metal) întărit prin călire; călit. ♦ Cu aspect de oțel; oțeliu. 2. Fig. Întărit, fortificat, călit; încercat. – V. oțeli.

ORALITÁTE s. f. 1. Calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit, dând expunerii un caracter spontan și viu atât în dialogurile care notează particularitățile vorbirii personajelor, cât și în narațiunea propriu-zisă; ansamblu de particularități ale limbii vorbite, ale graiului viu. 2. (Jur. în sintagma) Principiul oralității = principiu fundamental al dreptului procesual, potrivit căruia dezbaterea litigiului se face verbal. – Oral + suf. -itate. Cf. it. oralitá.

ORÁL, -Ă, orali, -e, adj. 1. (Anat.) Care se referă la gură, care aparține gurii; bucal. ◊ Sunet oral = sunet la articularea căruia aerul trece numai prin gură. ♦ Care se ia pe cale bucală. 2. Care se transmite verbal, din gură în gură. ♦ Care se face verbal, prin viu grai, care caracterizează graiul viu, vorbirea (în opoziție cu limba scrisă). ♦ (Și substantivat, n.; despre examene) Care se desfășoară prin întrebări și răspunsuri expuse verbal. 3. (În sintagma) Stil oral = fel de exprimare în scris care imită naturalețea exprimării prin viu grai. – Din fr. oral.

ORAJÓS, -OÁSĂ, orajoși, -oase, adj. (Met.; despre fenomene atmosferice) Cu caracter de furtună. – Din fr. orageux.

ORÁJ, oraje, s. n. (Met.) Fulger însoțit de tunet. – Din fr. orage.

ORÁCUL s. n. v. oracol.

OȚELÍRE, oțeliri, s. f. Acțiunea de a (se) oțeli și rezultatul ei; fortificare, călire. – V. oțeli.

OȚELÍ, oțelesc, vb. IV. 1. Tranz. A mări duritatea unei piese metalice prin călire. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) întări, a (se) fortifica; a (se) căli. 3. Refl. (Reg.) A se ameți de băutură, a se îmbăta. – Din oțel.

OȚELĂRÍE¹ s. f. Meseria oțelarilor. – Oțelar + suf. -ie.

ORÁCOL, oracole, s. n. (În antichitate) Răspuns profetic pe care, potrivit unor credințe, anumite divinități îl dădeau celor veniți să le consulte pentru a cunoaște viitorul; prevestire, prezicere, profeție; lăcașul unde se făceau aceste profeții. ♦ Hotărâre dată de o persoană cu autoritate; sentință cu caracter infailibil; p. ext. persoană care dă această hotărâre. ◊ Expr. A vorbi ca un oracol = a se exprima sentențios și enigmatic. [Var.: orácul s. n.] – Din lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle.

OPÚST, opusturi, s. n. (Înv. și pop.) Stăvilar, zăgaz (rudimentar); jgheab (de lemn) prin care se scurge apa dintr-un iaz; p. ext. iaz. – Din ucr. opust.

OȚELĂRÍE², oțelării, s. f. Întreprindere industrială sau secție într-o uzină metalurgică, unde se elaborează șarjele de oțel. – Oțel + suf. -ărie.