Toate definitiile
OSTEOGÉN, -Ă, osteogeni, -e, adj. Care produce țesut osos. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéogène.
OSTEOGENÉZĂ s. f. 1. (Biol.) Parte a embriologiei care studiază formarea țesutului osos. 2. Osificare. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéogenèse.
OSTEOGÉNIC, -Ă, osteogenici, -ce, adj. De osteogeneză. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéogénique.
OSTEOÍD, -Ă, osteoizi, -de, adj. Care este asemănător structurii, naturii osului. [Pr.: -te-o-id] – Din fr. ostéoïde.
OSTEOLÍT, osteoliți, s. m. Os fosilizat. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéolithe.
OSTEOLÓG, -Ă, osteologi, -ge, s. m. și f. Specialist în osteologie. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéologue.
OSTEOLÓGIC, -Ă, osteologici, -ce, adj. Care aparține osteologiei, privitor la osteologie. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéologique.
OSTEOLOGÍE s. f. Parte a anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéologie.
OSTEÓM, osteoame, s. n. Tumoare formată din țesut osos. [Pr.: -te-om] – Din fr. ostéome.
OSTEOMALACÍE, osteomalacii, s. f. Formă de decalcifiere a oaselor provocată de tulburări profunde în metabolismul fosforului și al calciului din substanța osoasă. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéomalacie.
OSTEOMIELÍTĂ, osteomielite, s. f. Formă de osteită de natură infecțioasă, localizată mai ales la nivelul măduvei oaselor. [Pr.: -te-o-mi-e-] – Din fr. ostéomyélite.
OSTEONECRÓZĂ, osteonecroze, s. f. Necrozare a unui os. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéonécrose.
OSTEOPATÍE, osteopatii, s. f. Boală a unui os sau a sistemului osos. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéopathie.
OSANÁ, (1) osanale, s. f., (2) interj. 1. S. f. (La pl.) Cuvinte de laudă, de preamărire (exagerată); aclamații, ovații. 2. Interj. (Mai ales în imnurile religioase) Laudă! mărire! slavă! [Acc. și: (2) osána] – Din sl. osanna.
OSATÚRĂ, osaturi, s. f. 1. Totalitatea oaselor unui vertebrat; schelet, osărie. 2. Schelet de rezistență al unei construcții, al unei mașini, al unei nave etc. ♦ Fig. Constituție internă, structură, alcătuire (a ceva). – Din fr. ossature.
OSĂRÍE s. f. (Rar) Osatură (1). – Os + suf. -ărie.
OSẤNDĂ, osânde, s. f. (Pop.) 1. Condamnare, pedeapsă la care este supus cineva (de către organele judiciare). ◊ Expr. A-și face osânda = a executa pedeapsa la care este condamnat. (Reg.) A-și face osânda cu cineva = a se purta rău, fără milă; a chinui, a tortura pe cineva. 2. Fig. Blestem; pacoste, năpastă, nenorocire, urgie. – Din osândi (derivat regresiv).
OSÂNDÍ, osândesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A condamna, a pedepsi (printr-o sentință judecătorească); a pronunța o sentință de condamnare (împotriva cuiva). ♦ P. ext. A dezaproba, a înfiera, a critica, a judeca. 2. A sili, a obliga; a forța, a constrânge. – Din sl. osonditi.
OSÂNDÍRE, osândiri, s. f. (Pop.) Acțiunea de a osândi și rezultatul ei; condamnare. ♦ (Înv.) Necaz, suferință. ◊ Loc. adj. În osândire = asuprit, urgisit; chinuit. – V. osândi.
OSÂNDÍT, -Ă, osândiți, -te, adj. (Pop.; adesea substantivat) 1. Condamnat, pedepsit. 2. Blestemat; nenorocit, năpăstuit, urgisit. – V. osândi.
OSÂNDITÓR, -OÁRE, osânditori, -oare, adj. (Rar) Care condamnă, care dezaprobă. – Osândi + suf. -tor.
OSẤRDIE s. f. (Pop.) Stăruință în executarea unui lucru; ardoare, zel, râvnă, sârguință, străduință. – Din sl. usrŭdije.
OSÂRDUÍ, osârduiesc, vb. IV. Refl. și intranz. (Înv.) A se strădui, a se osteni. – Din osârdie.
OSÂRDUITÓR, -OÁRE, osârduitori, -oare, adj. (Înv.) Sârguincios, zelos, osârdnic. [Pr.: -du-i-] – Osârdui + suf. -tor.
OSC, -Ă, osci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-o veche populație din Italia centrală sau care era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține oscilor (1) sau care se referă la osci. – Din fr. osque.
OSCILÁ, oscilez, vb. I. Intranz. 1. A se mișca alternativ în direcții opuse; a se legăna, a se balansa, a pendula. 2. Fig. A manifesta nehotărâre, a fi instabil; a sta în cumpănă; a șovăi, a ezita; a fluctua. 3. (Despre un sistem fizic) A evolua în așa fel încât una sau mai multe dintre mărimile sale caracteristice să ia succesiv valori pozitive și negative, simetrice în raport cu valoarea zero. – Din fr. osciller.
OSCILÁNT, -Ă, oscilanți, -te, adj. Care oscilează. ♦ Fig. Șovăitor, ezitant; fluctuant. – Din fr. oscillant.
OSCILÁRE, oscilări, s. f. Acțiunea de a oscila și rezultatul ei; balansare, clătinare, legănare, pendulare. ♦ Fig. Șovăială, ezitare; fluctuație. – V. oscila.
OSCILATÓR, oscilatoare, s. n. 1. Sistem fizic care poate efectua oscilații libere. 2. Aparat sau dispozitiv care produce oscilații electromagnetice, alimentat de la o sursă de energie (electrică). ◊ Oscilator pilot = oscilator destinat să producă o oscilație de frecvență constantă utilizată ca frecvență de referință. Oscilator multispot = oscilator care poate afișa simultan mai multe imagini. – Oscila + suf. -tor. Cf. fr. oscillateur.
OSCILATÓRIU, -IE, oscilatorii, adj. Care oscilează, cu oscilații. – Din fr. oscillatoire.