Toate definitiile
OSCILÁȚIE, oscilații, s. f. 1. Mișcare periodică alternativă și simetrică a unui corp în raport cu o anumită poziție a sa; vibrație, pendulare, oscilare. 2. Variație periodică în timp a valorilor unei mărimi care caracterizează un sistem fizic, însoțită de o transformare a energiei dintr-o formă în alta. 3. Fig. Nehotărâre, șovăială; fluctuație. – Din fr. oscillation.
OSCÍLĂ, oscile, s. f. Mic disc de bronz sau de marmură împodobit cu o mască în relief, care era atârnat, la vechii romani, de arborii sacri sau sub colonade. – Din lat. oscillum, fr. oscille.
OSCILOGRÁF, oscilografe, s. n. Aparat care indică sau înregistrează grafic, la scară, variația unei mărimi fizice variabile în funcție de timp. – Din fr. oscillographe.
OSCILOGRAFÍE, oscilografii, s. f. Înregistrare a oscilațiilor cu ajutorul oscilografului. – Din fr. oscillographie.
OTOMICÓZĂ, otomicoze, s. f. (Med.) Inflamație a canalului auditiv extern și a timpanului, cauzată de paraziți vegetali. – Din fr. otomycose.
OTOPLASTÍE, otoplastii, s. f. (Med.) Refacere plastică a urechii externe. – Din fr. ostoplastie.
OTORAGÍE, otoragii, s. f. (Med.) Scurgere a unei cantități de sânge din ureche în urma unei tumori, a vegetațiilor, a polipilor etc. – Din fr. otorragie.
OTORÉE, otoree, s. f. (Med.) Simptom caracterizat prin scurgere de puroi din ureche, care survine, de obicei, în cursul otitei. – Din fr. otorrhée.
OTORINOLARINGOLÓG, -Ă, otorinolaringologi, -ge, s. m. și f. Medic specialist în otorinolaringologie. – Din otorinolaringologie (derivat regresiv).
OTORINOLARINGOLÓGIC, -Ă, otorinolaringologici, -ce, adj. (Med.) Referitor la otorinolaringologie, de otorinolaringologie. – Din fr. oto-rhino-laryngologique.
OTORINOLARINGOLOGÍE s. f. Ramură a medicinii care studiază anatomia, fiziologia și patologia urechii, a nasului și a laringelui. – Din fr. oto-rhino-laryngologie.
OTOSCLERÓZĂ, otoscleroze, s. f. (Med.) Scleroză a timpanului. – Din fr. otosclérose.
OTOSCÓP, otoscoape, s. n. Instrument optic cu care se examinează canalul auditiv extern și timpanul. – Din fr. otoscope.
OTOSCOPÍE, otoscopii, s. f. (Med.) Examinare a canalului auditiv extern și a timpanului cu ajutorul otoscopului. – Din fr. otoscopie.
ÓTOVA adj. invar. (Adesea adverbial) Uniform; neted, egal, drept; (despre oameni) care nu are talia marcată; fără formă. ♦ Fig. Monoton, uniform. – Et. nec.
OTPÚST, otpusturi, s. n. (Înv. și pop.; în biserica ortodoxă) Formulă sacramentală de binecuvântare, rostită de preot la sfârșitul slujbei; p. ext. sfârșitul slujbei religioase. ◊ Expr. A-și da otpustul = a muri. A da (cuiva) otpustul = a ucide (pe cineva). – Din sl. otŭpustŭ, rus. otpusk.
OTRÁVĂ, otrăvuri, s. f. 1. Substanță chimică toxică, care, introdusă sau formată în organism, provoacă tulburări importante, leziuni grave etc. și uneori moartea; venin. 2. Fig. Ceea ce provoacă un rău (moral), un necaz, o supărare; p. ext. amărăciune, răutate, venin. ♦ Epitet dat unei persoane foarte rele. [Pl. și: otrăvi] – Din sl. otrava.
OTRĂVÍT2-Ă, otrăviți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Căruia i s-a dat sau care a luat otravă (1); care s-a intoxicat sau care s-a omorât cu otravă. 2. Care conține otravă (1); în care s-a pus otravă; otrăvitor, veninos. 3. Fig. Supărat, amărât, înveninat. – V. otrăvi.
OTRĂȚÉL, otrăței, s. m. (Bot.) Roibă. ◊ Compus: otrățel-de-apă sau otrățelul-bălților = plantă erbacee acvatică, carnivoră, cu flori galbene (Utricularia vulgaris). – Cf. magh. atracél.
OTRĂVÍ, otrăvesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) intoxica sau a ucide ori a fi ucis cu otravă (1). ♦ Tranz. A introduce o otravă în apă, în alimente etc. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) supăra, a (se) necăji (extrem de mult), a (se) amărî; a (se) învenina. 3. Tranz. Fig. A exercita o influență vătămătoare; a corupe, a perverti. – Din sl. otraviti.
OTRĂVICIÓS, -OÁSĂ, otrăvicioși, -oase, adj. (Rar) Otrăvitor, veninos. – Otrăvi + suf. -icios.
OTRĂVÍRE, otrăviri, s. f. Acțiunea de a (se) otrăvi și rezultatul ei; otrăvit1. – V. otrăvi.
OTRĂVITÓR, -OÁRE, otrăvitori, -oare, adj. Care conține otravă, care otrăvește; veninos. ♦ Fig. Dăunător, vătămător. – Otrăvi + suf. -tor.
OTRĂVIT1 s. n. (Rar) Otrăvire. – V. otrăvi.
OTREÁPĂ, otrepe, s. f. 1. Cârpă (de șters), zdreanță. 2. Fig. Om de nimic, fără caracter, lipsit de voință; secătură, lepădătură. – Din sl. otrepĩ.
OTROCÓL, otrocoale, s. n. (Reg.; în legătură cu verbele „a da”, „a face”) Ocol, târcol, raită; vraiște, ravagii. – Cf. rotocol, târcol.
OTUZBÍR s. n. (Înv.) 1. Joc de cărți în care cel ce totalizează treizeci și unu de puncte câștigă partida. 2. (În expr.) Cu otuzbirul = cu forța, forțat; cu asprime. – Din tc. otuzbir.
OȚĂRÂRE, oțărâri, s. f. (Pop.) Faptul de a (se) oțărî; oțăreală (1). [Var.: oțeríre s. f.] – V. oțărî.
OȚĂRẤT, -Ă, oțărâți, -te, adj. (Pop.) Mânios, furios. ♦ Morocănos, posomorât; supărat, [Var.: oțărít, -ă, oțerít, -ă adj.] – V. oțărî.
OȚĂREÁLĂ, otăreli, s. f. 1. (Rar) Supărare mare, mânie, furie; oțărâre. 2. Grimasă, neplăcere, dezgust exprimat printr-o strâmbătură (cauzată de o băutură sau de o mâncare cu gust neplăcut). – Oțărî + suf. -eală.