Toate definitiile
EMFITEÓZĂ, emfiteoze, s. f. Contract pe termen lung cu drept de ipotecă pe proprietatea închiriată sau arendată. [Pr.: -te-o-] – Din fr. emphytéose.
EMFIZÉM, emfizeme, s. n. Sindrom care se datorește infiltrării de aer în interstițiile țesutului conjunctiv al unui organ. ◊ Emfizem pulmonar = dilatare excesivă și permanentă a plămânilor datorită atrofiei și ruperii septurilor dintre alveole, precum și pierderii elasticității. – Din fr. emphysème.
EMFRAXÍE, emfraxii, s. f. Obstrucție a unui organ canalicular. – Din fr. emphraxis.
EMIGRÁT, -Ă, emigrați, -te, s. m. și f., adj. Emigrant. – Din fr. émigré.
EMIGRÁȚIE, emigrații, s. f. 1. Situația în care se găsește o persoană emigrată. 2. Timpul cât cineva este emigrat. 3. Totalitatea persoanelor emigrate din aceeași țară, în același loc, într-o anumită epocă. 4. (Rar) Emigrare. [Var.: emigrațiúne s. f.] – Din fr. émigration, lat. emigratio, -onis.
EMIGRAȚIÚNE s. f. v. emigrație.
EMINAMÉNTE adv. În gradul cel mai înalt, prin excelență, cu deosebire. – Din fr. éminemment.
EMINÉNȚĂ, eminențe, s. f. (Urmat de un pronume posesiv) Titlu dat cardinalilor și (în trecut) episcopilor catolici. ◊ Eminență cenușie = persoană influentă care, din umbră, manevrează un personaj oficial, un partid etc. – Din fr. éminence, lat. eminentia.
EMINESCIÁN, -Ă, eminescieni, -e, adj. Care aparține lui Eminescu, privitor la Eminescu, în genul operei lui Eminescu. [Pr.: -ci-an] – Eminescu (n. pr.) + suf. -ian.
EMINESCIANÍSM s. n. Ceea ce este specific gândirii și operei eminesciene. ♦ Tendință de a prelua și cultiva teme, motive etc. eminesciene. [Pr.: -ci-a-] – Eminescian + suf. -ism.
EMINESCOLÓG, -Ă, eminescologi, -ge, s. m. și f. Specialist în eminescologie. – Din eminescologie (derivat regresiv).
EMINESCOLOGÍE s. f. Studiul vieții și operei lui Eminescu. – De la Eminescu (după dantologie).
EMÍR, emiri, s. m. 1. Titlu dat descendenților lui Mahomed; persoană având acest titlu. 2. Titlu dat unui guvernator sau unui principe domnitor în unele țări musulmane; persoană având acest titlu. – Din fr. émir.
EMIRÁT, emirate, s. n. 1. Stat condus de un emir (2). 2. Funcția, demnitatea de emir (2). – Din fr. émirat.
EMISÁR, (I) emisari, s. m., (II) emisare, s. n. I. S. m. Trimis al unei organizații politice sau al unui stat, cu o misiune (secretă); p. gener. persoană trimisă undeva cu o misiune oarecare. II. S. n. 1. Apă care colectează apele murdare provenite de la întreprinderi, așezări umane etc., vărsându-le apoi într-o apă mai mare. 2. Curs de apă permanent care drenează surplusul de apă dintr-un bazin lacustru. – Din fr. émissaire.
EMÍSIE s. f. v. emisiune.
EMISIÚNE, emisiuni, s. f. 1. Punere în circulație de către stat sau de către o instituție, o societate autorizată etc. a hârtiilor de valoare, a bancnotelor, a acțiunilor etc.; emitere. ♦ Punere în circulație a unei noi serii de mărci poștale sau retipărirea la o anumită dată a unei serii mai vechi. 2. Producere, de către un corp sau un dispozitiv, a unor gaze, a unor unde etc. care se pot propaga în mediul înconjurător. 3. Program transmis prin radio sau prin televiziune într-o ordine dinainte stabilită. [Pr.: -si-u-. – Var.: emísie s. f.] – Din fr. émission, lat. emissio, -onis.
EMISÍV, -Ă, emisivi, -e, adj. Referitor la emisiune; care are proprietatea de a emite (radiații, lumină); emițător (1). – Din fr. émissif.
EMITÁNȚĂ, emitanțe, s. f. (Fiz.) Radianță. – Din fr. émittance.
EMÍTE, emit, vb. III. Tranz. 1. A enunța, a exprima, a lansa o părere, o teorie etc. ♦ A transmite, a anunța. 2. A elabora, a scoate, a da o lege, un decret etc. ♦ A pune în circulație o bancnotă, o hârtie de valoare etc. 3. A produce gaze, radiații etc. care se pot propagă în mediul înconjurător. – Din lat. emittere. Cf. fr. émettre.
EMITÉNT, -Ă, emitenți, -te, adj. Care emite hârtii de valoare, bancnote etc. – Din lat. emittens, -ntis, it. emittente.
EMÍTERE, emiteri, s. f. Faptul de a emite; emisiune (1). – V. emite.
EMITÓR, emitori, s. m. (Electron.) Electrod al unui tranzistor. – Din engl. emitter.
EMIȚĂTÓR, -OÁRE, emițători, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care emite; emisiv. ◊ Post emițător = post de radioemisiune. 2. S. n. Dispozitiv, aparat sau instalație care emite unde sonore ori electromagnetice sau impulsii de curent. Emițător radio = radioemițător. – Emite + suf. -ător (după fr. émetteur).
EMOLIÉNT, -Ă, emolienți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care are proprietatea de a muia țesuturile congestionate sau înăsprite. 2. S. n. Medicament care moaie pielea și mucoasele. Lanolina este un emolient. ♦ Substanță grasă folosită la finisarea produselor textile pentru a le da moliciune, suplețe și luciu. [Pr.: -li-ent] – Din fr. émollient, lat. emolliens, -ntis.
EMOLUMÉNT, emolumente, s. n. (Livr.) Profit, avantaj. – Din lat. emolumentum, fr. émolument.
EMONCTÓRIU, emonctorii, s. n. Organ sau deschizătură naturală a corpului prin care se elimină secrețiile sau umorile. – Din fr. émonctoire.
EMONCȚIÚNE, emoncțiuni, s. f. Eliminare a umorilor superflue. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. émonction.
EMONDÁRE, emondări, s. f. Emondaj. – Cf. fr. émonder.
EMONDÁȚIE, emondații, s. f. Emondaj. – Din fr. émondation.